Dinosaur Jr: Alternative și independenți

Aseară mă uitam ce postau pe Facebook mai tinerii mei prieteni, evident crescuți în cu totul alt climat muzical. Și uite așa mi-am adus aminte de anii ‘90, când “alternative” chiar era o alternativă la ceva, nu doar o etichetă.

La Dinosaur Jr am ajuns aproape din greșeală. Caseta cu “Where You Been” avea o copertă de-a dreptul hidoasă și nu știu ce m-a împins să o cumpăr. Ascultasem Pixies și Sonic Youth cu plăcere, dar fără să devin neapărat vreun mare fan. În schimb, J Mascis și dinozauru’ lui junior m-au fascinat de-a dreptul. They got me, they did, they did!

Mascis, liderul trupei, este cu siguranță un personaj; o apariție muzicală, dar și vizuală aproape imposibil de ignorat (mă rog, cine se străduiește, poate, eu nu vreau). Au avut o carieră relativ scurtă, din 1985 până în 1997, dar cu un succes real.

În paralel, Lou Barlow, basistul, avea propriul proiect, Sebadoh. Recunosc infracțiunea poștală de a fi trimis bani cash în plic la Sub Pop, în 1994, ca să cumpăr cd-ul lor curent, “Bakesale” (cu o copertă care astăzi ar fi de incorectă politic încolo). Culmea, Sub Pop l-au și trimis, iar poșta română mi l-a și livrat. Iar “Skull” mai ascult și astăzi.

În 2005, Mascis și Barlow și-au rezolvat diferendele, iar Dinosaur Jr s-a reformat. Chiar cu mai mult succes decât înainte; cel mai nou album, “Farm”, din 2009, este și cel mai bine clasat în topuri (cel puțin alea americane) din toată istoria lor.


Nu mai avem Dungi Albe

Gata, s-a terminat, nu mai avem în stoc. Din 2 februarie 2011, White Stripes nu mai există oficial.

[…] The reason is not due to artistic differences or lack of wanting to continue, nor any
health issues as both Meg and Jack are feeling fine and in good health.
It is for a myriad of reasons, but mostly to preserve What is beautiful and special about
the band and have it stay that way. […]

White Stripes

Mie mi-au plăcut. Nu cât să devin un mare fan, dar apreciez ce faceau. Pseudo-primitivismul studiat, minimalismul lo-fi, își au și ele farmecul propriu.

Mi-a plăcut Jack White în “It Might Get Loud”, o gură de aer proaspăt și atitudine între The Edge și Jimmy Page (e adevărat că e și mult mai tânăr decât ceilalți doi).

Mi-au plăcut pentru că și-au găsit vocea proprie, onorându-și în același timp rădăcinile. Au făcut ce și cum au avut chef și probabil că asta le-a și adus succesul. Într-o lume prefabricată, autenticitatea e pasăre rară. Poți să ai atitudine fără să șochezi cu tot dinadinsul. Poți să fii blues, punk și country, toate la un loc și tu însuți, fără să te bați explicit cu pumnul în piept.

White Stripes s-au dus, cei doi își văd de treabă mai departe. Un ciclu s-a încheiat, altele de-abia se desfășoară. Meg a fost mereu mai retrasă Jack mai activ; nu riscăm să nu mai dăm peste el, fie că ne place, fie că nu. Cu Raconteurs, cu Dead Weather, solo… Pe la sfârșitul anului trecut, Danger Mouse anunța că l-a recutat pentru un nou proiect, alături de Norah Jones.

Jack White a spus mereu că “Grinning In Your Face”, a lui Son House, este piesa lui preferată. “Don’t mind people grinning in your face” pare un motto bun.

.Site-ul oficial – http://www.whitestripes.com/.