Sari Schorr debutează cu Black Betty
Postat: 31/07/2016 Înscris în: Muzică | Tags: black betty, blues, blues rock, sari & engine room, sari schorr Scrie un comentariuSari Schorr face deja să curgă ceva cerneală. Presa o aclamă ca pe noua stea în ascensiune a blues rock-ului, un hibrid între Janis Joplin și Tina Turner.
Albumul de debut, A Force Of Nature, este anunțat pentru 2 septembrie, la Manhaton Records.
Până atunci, avem un prim single, o preluare a clasicului Leadbelly, Black Betty. Puțini ar îndrăzni să se atingă de piesa asta după ce Ram Jam și-au însușit-o atât de total. Încă și mai puțini ar reuși să obțină un rezultat atât de puternic și personal precum Sari Schorr & The Engine Room.
Adevăratul debut al Gov’t Mule
Postat: 10/07/2016 Înscris în: Muzică | Tags: blues rock, gov't mule, jam band, southern rock, the telstar sessions Scrie un comentariuPe 5 august, Mascot Label Group va scoate un album special. Era iunie 1994, iar Warren Haynes, Allen Woody și Matt Abts intrau în studiourile Tel-Star din Bradent, Florida. Haynes și Woody aveau o pauză în programul Allman Brothers, iar Warren lucrase deja cu Abts în Dickey Betts Band.
Photo courtesy of Mascot Label Group
Nu aveau planuri mari, doar să înregistreze un album cu buget redus și să cânte câteva show-uri. Probabil ar fi râs cu pofta să le fi spus cineva că acest proiect improvizațional va deveni una dintre cele mai respectate trupe nord-americane, chintesență a conceptului de jam band, Gov’t Mule.
Aceste demouri, remixate și remasterizate, vor apărea acum sub numele The Tel-Star Sessions. Ceea ce ar fi trebuit să fie albumul de debut al trupei surprinde toată energia brută a unui proiect la început, a unei chimii ce i-a surprins chiar și pe protagoniști.
O restituire bine-venită, înregistrat live cu toate instrumentele într-o singură cameră, Tel-Star Sessions arată tot potențialul demonstrat între timp de Gov’t Mule. Influențele lor veneau dinspre power trio-uri precum Cream, Jimi Hendrix Experience, ZZ Top sau Mountain, dar începutul anilor ‘90 îi făcea să amestece sunetele unei epoci noi, ce asculta grunge și alt-rock.
Acest album este mărturia începutului unei cariere prolifice, iar fanii vor fi cu siguranță încântați.
Un supernume, Supersonic Blues Machine
Postat: 09/07/2016 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, supersonic blues machine, west of flushing south of frisco Scrie un comentariuSupersonic Blues Machine au forma unui supergrup de blues, chiar dacă doar liderul lor, toboșarul Kenny Aronoff, este o vedetă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Basistul/producător Fabrizio Grossi și chitaristul texan Lance Lopez sunt muzicieni respectați în industrie, dar cu un profil mult mai puțin vizibil publicului larg. Ceea ce-i unește este aceeași dragoste pentru blues și rock clasic.
Photo courtesy of Mascot Label Group
CV-ul lui Aronoff se citește ca un whos who al starurilor roots (și nu numai), de la John Mellencamp (cu care a petrecut 17 ani și a înregistrat 10 albume), John Fogerty (20 de ani) și Bob Seger, până la Dylan, Joe Cocker sau Rod Stewart.
Fabrizio Grossi are o carieră nu mai puțin prolifică ca și producător și basist, iar lista numelor cu care a lucrat este la fel de impresionantă și eclectică– Steva Vai, Joe Bonamassa, Zakk Wylde, Ice T, Slash, Paul Stanley, Glenn Hughes, Alice Cooper…
Lance Lopez, chitarist de blues texan, favorit al reverendului Billy F Gibbons, l-a contactat pe Grossi pentru un album solo. Fabrizio cânta cu Aronoff în Goodfellas, un proiect al lui Steve Lukather, iar pasul pentru reunirea celor trei a fost mic. Supersonic Blues Machine s-a născut.
Pe 26 februarie AD a apărut și albumul de debut, West Of Flushing, South Of Frisco, salutat atât de critici, cât și de fani.
Experiența celor trei, dragostea lor pentru blues și pur și simplu plăcerea de a cânta împreună este evidentă în toate momentele înregistrate.
Iar pentru că au mulți prieteni, în studio au poposit și Billy Gibbons, Warren Haynes, Chris Duarte, Eric Gales, Walter Trout și Robben Ford. Jumătate din materialele înregistrate au musafiri, o familie extinsă a trupei, un reminder al unei epoci în care colaborarea, viziunea și momentele muzicale împărtășite erau ceva obișnuit.
O notă aparte pentru cover-ul Ain’t No Love In The Heart Of The City al lui Bobby “Blue” Bland. Fabrizio își dorea o versiune proprie a cântecului din 1983 de când îi văzuse pe Whitesnake la Donnington, iar Lance Lopez cântase cu Bobby Bland pe când avea doar 15 ani. Decizia a fost imediată și versiunea lor este cea mai personală și puternică pe care am ascultat-o de la David Coverdale încoace.
Barca Supersonic Blues Machine și-a început croaziera, o navă elegantă într-o lume ce pare să redescopere din ce în ce mai mult blues-ul și să-l aducă la zi. Încă o dată.
Beth Hart Bis!
Postat: 18/06/2016 Înscris în: Live | Tags: beth hart, blues, blues rock, Live, sala palatului, soul Scrie un comentariuA promis și a revenit. Chiar mai bine decât anul trecut, ceea ce îmi era greu să-mi imaginez.
Cum a fost? Fabulos a fost data trecută, acum a trecut la un cu totul alt nivel.
A reușit să transforme Sala Palatului într-un club intim, o cântare care a transformat masa de spectatori într-un organism unic, o sărbătoare cum foarte rar am văzut în deceniile care au trecut de când am început să merg în concerte.
Piese mai noi, mai vechi, originale, cover-uri, apărute pe albume sau cântate doar live, electric, acustic, setlistul a trecut ca o avalanșă, o nouă demonstrație a unei forțe a naturii în acțiune. O forță benefică, un diluviu fertil care ne-a lăsat pe toți cei prezenți ceva mai liniștiți și mai fericiți.
Tot concertul a fost excepțional, dar sunt sigur că finalul I’d Rather Go Blind a făcut-o pe Etta să zâmbească mândră de acolo de sus.
A mulțumit și a promis că va reveni la anul. N-am nici o îndoială că se va ține de cuvânt.
O mențiune pentru organizatorul VreauBilet, care a demonstrat că lipsa (sau invizibilitatea) unei firme de securitate (în plus față de personalul sălii) poate să fie chiar un avantaj.
O galerie foto este disponibilă aici.
Thanks and hello: Ben & Rikkert (Mascot Label Group), Bianca Poldermans.
The Apocalypse Blues Revue: doi membri Godsmack cântă blues
Postat: 16/06/2016 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, godsmack, the apocalypse blues revue Un comentariuDe la metal la blues este un pas mult mai mic decât pare și nu există vreo incompatibilitate, cel puțin din punctul de vedere al muzicienilor. Mark Morton (Lamb Of God) l-a făcut de ceva vreme (până și chitara sa semnătură de la Jackson a fost gândită ca să facă față ambelor genuri muzicale), Mark Tremonti (Creed, Alter Bridge) declara acum câțiva ani că își dorește un album de blues, dar nu se simte în stare încă…
Shannon Larkin și Tony Rombola, toboșarul, respectiv chitaristul Godsmack, împărtășesc aceeași pasiune pentru blues rock și s-au descoperit în această ipostază în timpul jam session-urilor pentru The Oracle, albumul Godsmack din 2010. Atunci a luat de fapt naștere The Apocalypse Blues Review, proiectul de blues al celor doi, lăsat la dospit până acum.
Larkin și Rombola nu sunt la primul proiect paralel împreună, Another Animal, din 2007 îl cuprindea și pe Robbie Merrill, basistul Godsmack, dar ABR are un loc aparte în sufletele celor doi.
Li s-au alăturat vocalistul Ray „Rafer John” Cerbone și basistul Brian Carpenter, iar în februarie 2016 au intrat în studioul The Vibe Recording și au înregistrat albumul eponim de debut în doar nouă zile. Blues, swampy soul, rock’n’roll, rockabilly și un sentiment foarte Doors (mai ales datorită vocii lui Cerbone, dar poate nu degeaba When The Music’s Over e piesă bonus pe disc), The Apocalypse Blues Revue este una dintre marile suprize plăcute pe care mi le-a adus acest an și de-abia aștept 26 august, data de lansare a albumului ce și-a găsit un cămin primitor unde altundeva decât la un label ce scoate mult blues rock, Mascot Label Group.
Blues-ul nu a fost niciodată un gen muzical drăguț, cântat de oameni simpatici, veseli și “zen” (că a descoperit tot omul expresia). Robert Johnson nu s-a dus la răscruce să culeagă floricele la lumina lunii, iar ABR calcă apăsat pe poteca acestei tradiții. Heavy, dark, blues rock-ul modern a evoluat constant. Conștient și respectuos față de tradiția sa, genul a rămas mereu viu și este poate mai actual decât oricând. Nu degeaba tot mai mulți muzicieni se întorc tot acolo.
Midnight Burst 