Un mare chitarist uitat – Harvey Mandel
Postat: 20/11/2014 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: blues, blues rock, fusion, harvey mandel Un comentariuHarvey Mandel a fost o mare promisiune (și împlinire) a chitarei electrice în anii ‘60 și ‘70.
Profesionist la 20 de ani, a cântat cu Charlie Musselwhite, Canned Heat, Rolling Stones și John Mayall înainte de a-și demara cariera solo, cu un album aclamat și astăzi, Cristo Redentor, din 1968.
Inovator al instrumentului, a folosit de exemplu tehnicile de tapping cu mult înainte de un anume domn Eddie Van Halen și este considerat unul dintre inițiatorii curentului fusion.
Anii au trecut iar Harvey a devenit o figură cult, extrem de respectat, dar cunoscut mai degrabă doar altor chitariști.
Din păcate, 2012 și 2013 au adus doar drame – decesul fiului său Eric, apoi al mamei sale și au culminat cu un diagnostic de cancer invaziv, localizat la nas.
De atunci, Harvey poartă o luptă dură pentru propria viață în care are nevoie de tot ajutorul pe care poate să-l primească.
Putem ajuta cu toții, oricât de puțin contează!
La revedere Jack Bruce!
Postat: 26/10/2014 Înscris în: Știri | Tags: basist, blues, blues rock, fusion, hard rock, jack bruce, jazz, progresiv, rip, rock, world music Scrie un comentariuIeri, 25 octombrie, ne-a părăsit o altă legendă, Jack Bruce. Avea 71 de ani și s-a stins acasă, în Suffolk, în mijlocul familiei.
Născut în apropiere de Glasgow, este cunoscut mai ales ca basist, vocalist și compozitor, deși era un violoncelist cu educație clasică, cânta la pian și la muzicuță, iar el însuși se considera pur și simplu un muzician de jazz.
A început să cânte în 1962, cu Alexis Corner, apoi cu Graham Bond (unde i-a avut colegi pe John MacLaughlin, apoi pe Ginger Baker). Au urmat John Mayall’s Bluesbreakers (în perioada cu Clapton) și Manfred Mann, alături de care a avut și primul succes comercial (Pretty Flamingo, 1966).
În iulie 1966, a fondat Cream, împreună cu Eric Clapton și Ginger Baker. Succesul a fost fulminant pentru unul dintre primele supergrupuri din istorie, o trupă devenită legendară. Povestea lor a durat doar ceva mai mult de doi ani, timp în care au vândut 35 de milioane de discuri și li s-a acordat primul disc de platină din istorie pentru Wheels Of Fire (cel puțin așa susține BBC).
Cream a fost momentul său de vârf, comercial vorbind. Cariera solo ce a urmat a trecut prin genuri atât de diverse precum hard rock, jazz, blues, r’n’b, fusion, avangardă, chiar clasică.
Au fost și alte trupe, precum Lifetime (jazz fusion) sau West, Bruce & Laing (blues rock) și o mulțime de alte proiecte și colaborări. Totul condimentat din păcate cu multe probleme personale, inclusiv a bătălie de lungă durată cu drogurile.
Chair dacă nu a mai ajuns vreodată la înălțimile succesului financiar avut cu Cream, timpul ce a trecut nu a făcut decât să-I consolideze reputația de unul dintre cei mai buni basiști din business.
În martie 2014, după o tăcere de studio de mai bine de un deceniu, a apărut Silver Rails, ultimul opus cu material original pe care ni l-a lăsat.
Lumea muzicală, și nu numai, este ceva mai săracă acum când ne-a părăsit. Odihnește în pace Jack!
Beatles Blues?
Postat: 15/10/2014 Înscris în: Muzică | Tags: Beatles, blues rock, hard rock, john lennon, yer blues Scrie un comentariuBeatles și tot curentul Mersey Beat nu și-au citat printre influențe blues-ul. Rock’n’roll, Motown soul din belșug, dar nu și blues.
Mai mult, atunci când Lennon “încerca să ajungă la Dumnezeu și se simțea sinucigaș” în India, a vrut să scrie o parodie de blues, care să ia peste picior boom-ul blues din Anglia anilor ‘60.
Dar Lennon fiind Lennon și Beatles fiind Beatles, parodia a avut și ea o scânteie de genialitate și a reușit să prefigureze atât blues rock-ul, cât și elemente de hard rock.
“Yer Blues” a fost înregistrat în 1968 și a apărut pe White Album în același an.
După apariția albumului, Lennon l-a interpretat live pentru Rolling Stones Rock and Roll Circus, alături de un supergrup, numit The Dirty Mac, din care mai făceau parte și Eric Clapton, Keith Richards (la bas) și Mitch Mitchell.
Înregistrările live au rămas nepublicate până în 1996, dar piesa în sine a fost preluată de artiști blues (rock) autentici precum Jeff Healey sau Kenny Wayne Shepherd.
Jimmy Barnes la trei decenii de carieră solo
Postat: 03/10/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues rock, hard rock, jimmy barnes, rock Un comentariuJimmy Barnes, australianul născut în Scoția acum 58 de ani, este artistul cu cele mai multe hituri în topurile de la antipozi. Prea puțin cunoscut (de-a dreptul un ilustru necunoscut) pe mapamond, este o legendă rock în Australia și Noua Zeelandă.
Cariera sa, ca vocalist al trupei Cold Chisel sau solo, se întinde pe mai bine de patru decenii și desfășoară între coordonate muzicale pub și hard rock, cu o coloratură permanentă de soul și blues.
La sfârșitul lui octombrie (în Europa), va apărea 30:30 Hindsight, o retrospectivă a 30 de ani de carieră solo (Cold Chisel au activat între 1973 și 1983), o prezentare exhaustivă a eforturilor sale creative până în ziua de azi.
Nu doar o simplă antologie, albumul cuprinde de fapt 40 de piese, din care 23 sunt reînregistrări ale hiturilor sale, iar 17 sunt piese noi. Mai mult, a reușit să adune o pleiadă de invitați, dintre artiștii săi preferați, precum Keith Urban, Steven Van Zandt, Journey sau Joe Bonamassa.
L-am descoperit datorită colaborării cu Joe Bonamassa pe Lazy, cover Deep Purple de pe tributul Re-Machined, din 2012. Am rămas absolut fascinat de vocea puternică și expresivă apărută parcă din neant și n-am putut decât să mă întreb oare câți alți artiști de același calibru îmi sunt încă necunoscuți.
Până la urmă e prea puțin important, nu pot decât să mă bucur că există încă atât de multă muzică bună de descoperit.
Seasick Steve, poveste contemporană
Postat: 17/09/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, boogie, folk, seasick steve Scrie un comentariuS-au scris multe când a apărut sub reflectoare Seasick Steve. S-a creat o întreagă poveste despre viața lui de homeless descoperit în timp ce își exprima pe străzi talentul autentic dar neșlefuit cu o chitară cu cu trei corzi lipită cu bandă adezivă. 
Nu chiar neadevărat, pentru că Steven Gene Wold a fugit de acasă la 13 ani ca să scape de abuzurile tatălui vitreg și a vagabondat până la începutul anilor ‘70. În același timp, din anii ‘60 a început să lucreze ca inginer de sunet și ca muzician de turneu și de studio, printre prietenii săi fiind și staruri ca Joni Mitchell. În anii ‘80 și ‘90 a produs artiști indie, printre care și albumul de debut Modest Mouse. Primul album al său, Cheap, a apărut de-abia în 2001, în Norvegia, alături de The Level Devils, iar albumul său solo de debut, Dog House Music, a ieșit în 2006, susținut de un prieten DJ la un radio londonez. A fost momentul exploziei, care l-a luat și pe Steve prin surprindere. Marea Britanie a adoptat instantaneu acest bluesman american acum septuagenar ce pare întruchiparea autenticității. Autenticitate susținută și de instrumentele primitive pe care le folosește – chitare făcute din cutii de trabuce, din capace de roți sau care par pur și simplu recuperate de la gunoi. De atunci, Steve a ajuns un star (mai ales pentru britanici), a scos încă patru albume de studio, două compilații și un EP, în timp ce apărea pe scenele marilor festivaluri europene și la toate marile show-uri de televiziune, de la Jools Holland la Top Gear. 
Midnight Burst 