Influențele lui Philip Sayce

Philip Sayce este probabil cel mai subestimat dintre chitariștii noi generații de blues rockeri.

Născut în Țara Galilor în 1976, a crescut în Canada cu muzica lui Hendrix, Steve Ray, Jeff Healey și Mark Knopfler. Ca și BB King, Albert King, Albert Collins, Buddy Guy, Robert Cray…

A înregistrat cu Jeff Healey și Melissa Etheridge, din ale cărui trupe a făcut parte ani de zile. Până în 2009, când a scos primul său album solo adevărat, “Peace Machine”.

Fast forward la 2014 și pe 25 august va apărea cel de-al cincilea album, “Influence”. Socotind și EP-ul “Silver Wheel Of Stars” din 2012, Philip a fost un om ocupat (și) în studio toți anii ăștia.

“Influence” este exact ce sugerează titlul. Sayce își celebrează propriile influențe, mai subtil (ca în foarte hendrixiana “Out Of My MInd”), sau foarte direct (coveruri ale unor piese obscure, ca “Green Power” – Little Richard sau “Better Days” – Graham Nash).

Îi celebrează și îi onorează pentru că reușește mereu să fie surprinzător, ca în “Fade Into You”. Ca orice manifestare de artă adevărată, este inspirată direct din experiența reală. După cum declară, „This song is definitely one of the heaviest songs, if not the heaviest song on the album, It comes from a very hurt, sad, dark place. It’s about being screwed over in the music business.”

Traiectoria lui Sayce este ascendentă în continuare, iar titlul noului album este chiar profetic, pentru că el însuși este deja o influență asupra noilor generații.


Bernie Marsden sclipește iarăși

Eticheta blues rock este lipită ferm pe numele lui Bernie Marsden, deși a lucrat cu mulți artiști, din genuri relativ diferite.

Probabil că este cel mai bine cunoscut pentru perioada petrecută cu Whitesnake, între 1978 și 1982; împreună cu David Coverdale a scris multe din hiturile trupei din perioada respectivă, inclusiv “Here I Go Again”.

Extrem de ocupat, dar cumva ieșit de sub lumina reflectoarelor, anul acesta revine cu un nou album solo care ar trebui să-l readucă într-o lumină bine-meritată.

“Shine” va apărea pe 18 august și problema lui Bernie a fost să nu aibă prea mulți invitați de marcă. Pentru că omul este apreciat și îndrăgit. Pe lista invitaților au rămas nume bine-cunoscute, de la Joe Bonamassa la David Coverdale, trecând prin duo-ul Deep Purple, Ian Paice și Don Airey.

Cum spune singur, râzând, “I can’t help it, I’ve got a lot of mates – and quite a few of them are guitar players”.


Tedeschi Trucks Band

Susan Tedeschi și soțul său, Derek Trucks, au avut fiecare cariere solo de succes. Ea, nominalizată de mai multe ori la Grammy, el, poate cel mai bun chitarist de slide în viață (unii spun că din toate timpurile), membru al Allman Brothers Band, nelipsit în trupa de turneu a lui Eric Clapton, când nu își vedea de trupa proprie, Derek Trucks Band, câștigător de Grammy.

N-am înțeles niciodată de ce nu cântau împrenuă decât ocazional. Probabil ca să nu-mi mai pun întrebări, în 2010 au fondat Tedeschi Trucks Band, care i-a reunit nu doar pe cei doi dar a și contopit membri ai trupelor lor solo.

Succesul a fost instantaneu, primul album, “Revelator”, din 2011, câștigând și Grammy-ul pentru cel mai bun album de blues în 2012.

A urmat un live, “Everybody’s Talkin’”, în 2012, și al doilea album de studio, “Made Up Mind”, în 2013, premiat de Blues Music Foundation ca albumul de rock blues al anului.

Colaborarea lor muzicală s-a extins și asupra proiectelor cu alți artiști; de exemplu, au apărut pe albumul lui Herbie Hancock, “The Imagine Project”, din 2010. Toate înregistrările lor s-au făcut în studioul de acasă, din Jacksonville, Florida.

Nu au anunțat deocamdată planuri pentru un nou album, ci bat drumurile prin turnee, festivaluri și diverse croaziere. Îi aștept, mă îndoiesc că pot să scoată ceva mediocru, cu atât mai puțin ceva prost.


Recuperări: Junior Wells

Născut în 1934, Junior Wells a fost unul marii muzicuței de blues. Profesori i-au fost vărul său, Junior Parker și Sonny Boy Williamson II (Alex “Rice” Miller).

Parteneri în crimele muzicale i-au fost de-a lungul timpului unii ca Muddy Waters și Buddy Guy, colaborând cu nume ca Bonnie Raitt, Rolling Stones sau Van Morrison.

În 1948 s-a mutat la Chicago, iar în 1952 a ajuns să-l înlocuiască pe Little Walter în trupa lui Muddy Waters, înregistrând pentru Chess.

Un an mai târziu, avea trupa proprie și scotea piese clasice ca “Messin’ With The Kid”, “Come On In This House”, “It Hurts Me Too” sau “Little By Little”, care i-au rămas în repertoriu pe parcursul întregii cariere.

În 1965, scotea un album clasic, indispensabil oricărei colecții de blues, “Hoodoo Man Blues”, pe care chitarist era Buddy Guy.

Buddy Guy a fost cel cu care probabil a colaborat cel mai mult de-a lungul timpului, iar pe 11 august este anunțată o compilație care reunește înregistrări ale celor doi, împreună, dar și separat, “Pure Raw Blues”.

În 1997 au apărut probleme grave de sănătate (inimă și cancer), iar pe 15 ianuarie 1998 ne-a părăsit, în Chicago.

Nu a fost veodată unul dintre marile staruri ale blues-ului, cei pe care îi știe toată lumea, dar prezența sa nu poate fi ocolită. A fost recunoscut și omagiat de cei mai mari, și rămâne în catalogul esențial de blues.

Junior Wells & Buddy Guy, cu John Mayall & The Bluesbreakers

La mulți ani Buddy Guy!

Astăzi, Buddy Guy împlinește 78 de ani. Ce pot spune despre el care să nu se fi spus deja de jde ori? Că a fost idolul lui Hendrix, idolatrizat la rândul lui de generații după generații de chitariști? Că este el însuși un volum separat în istoria blues-ului?

Iubit sau uneori contestat, este unanim respectat, atât de muzicienii și publicul hardcore de blues, cât și de cei de rock.

Pentru că, nu-i așa, bluesmanii cântă mereu până la capăt, anul trecut a scos un nou album, “Rhythm & Blues”. Al câtelea? Mie mi-au ieșit vreo 72 la număr, inclusiv compilații, live-uri și colaborări.

Și de data asta reușește să dea o turnură modernă și inedită bătrânului blues. Ajutat și de invitați de prima mână – Beth Hart, Keith Urban, Gary Clark Jr, trei sferturi de Aerosmith (Joe Perry, Steven Tyler, Brad Whitford)…

Nu pot să nu fac o mențiune specială pentru niște muzicieni legendari prezenți pe album, The Muscle Shoals Horns, o secție de suflători care au cântat pe sute de hituri soul, precum “When A Man Loves A Woman”, “Mustang Sally”, “Respect”, sau “Respect Yourself”.

Așa că, la mulți ani Buddy Guy, sper să ne bucurăm încă multă vreme de prezența ta printre noi!

Buddy Guy ft Beth Hart