John Hiatt se predă
Postat: 22/07/2014 Înscris în: Muzică | Tags: americana, blues, country blues, john hiatt, terms of my surrender Scrie un comentariuJohn Hiatt încheia “Mystic Pinball” în 2012, plângându-se că blues-ul nu-l găsește. Doi ani mai târziu, a găsit el blues-ul și i s-a predat cu arme și bagaje. Termenii predării au fost făcuți publici pe 15 iulie, pe “Terms Of My Surrender”.
Pentru mine, John Hiatt este o forță primordială, unul dintre cei care scrie catalogul muzicii contemporane, din aceeași specie cu JJ Cale sau Willie Dixon. Întotdeauna, ascultându-l, mi-a sugerat un über-Cohen cu o cisternă de sânge în instalație, la antipodul deprimării lui Leonard.
“Terms Of My Surrender” este al 22-lea album de studio al lui Hiatt. De data aceasta a ales să se oprească în teritorii mai degrabă country blues, deși o etichetă e greu de pus – roots, americana, melanj de blues, country, folk, hobo jazz… totul poartă eticheta personalității sale inconfundabile. Muzică nouă, care sună de-a dreptul arhetipal.
Albumul m-a cucerit complet, m-am predat necondiționat și îl ascult de când l-am descoperit. În ansamblul său, pentru că nu reușesc să aleg o piesă preferată. Hiatt a scris un album monolitic, unsprezece piese solide, care ar putea fi toate single-uri, un juggernaut muzical.
Ar putea fi interpretat în fel și chip, versurile, departe de a fi banale și uneori incorecte politic (ce ușurare în timpurile astea curățele), adaugă o dimensiune suplimentară. Nu vreau să-mi bat capul, fiecare poate și le va interpreta așa cum își dorește, eu nu voi face altceva decât să pun albumul pe repeat.
La revedere Johnny Winter!
Postat: 18/07/2014 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: blues, blues rock, johnny winter, step back, true to the blues Scrie un comentariuAcum o lună scriam despre Johnny Winter aici. 2014 părea un an plin de lucruri bune pentru el, un an de succese concrete și recunoaștere binemeritate. Din păcate, a fost și ultimul.
Avea probleme mari de sănătate, se vorbea despre alcool și medicamente, totuși continua să înregistreze și să dea concerte. Miercuri, 16 iulie, s-a stins în Zurich, din motive încă necomunicate. Cu două zile înainte cântase la festivalul de blues din Cahors, Franța și un turneu american trebuia să înceapă pe 1 august.
Anul acesta a apărut un boxset ce îi celebra cea de a 70-a aniversare – “True To The Blues, The Johnny Winter Story”. Un titlu de un adevăr aproape truistic pentru o colecție de patru cd-uri, cu înregistrări esențiale din 1968 până astăzi.
Pe 1 septembrie vă apărea, postum, “Step Back”. Cu invitați de calibrul unor Eric Clapton, Brian Setzer, Billy Gibbons, Joe Bonamassa, Leslie West, Joe Perry sau Dr John, este o celebrare a ceea ce l-a definit o viață întreagă, blues-ul. Ca și albumul precedent, “Roots”, din 2011.
La revedere John Dawson Winter III, mulțumim pentru muzică!
Danny Bryant crește temperatura ambientală
Postat: 17/07/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, danny bryant, temperature rising Scrie un comentariuȘcoala de blues britanică are deja o tradiție și identitate proprie. Muzicieni americani get-beget precum Joe Bonamassa îi recunosc deschis influența și valoarea formativă.
Danny Bryant este unul dintre produsele de valoare ale noului val de chitariști britanici. Născut în 1980, a început să cânte la 15 ani. La 18 era deja muzician profesionist. Printre cei alături de care a cântat deja sunt Buddy Guy, Carlos Santana, Joe Cocker sau Mick Taylor. Până la ora asta are opt albume (2 live) și al nouălea, “Temperature Rising”, este pregătit să iasă la sfârșitul lui august (1 septembrie în UK).
Mai mult decât oricine, idolul lui Danny a fost întotdeauna Walter Trout. Ca orice fan, i-a scris idolului său. Într-o seară, a sunat telefonul și spre stupoarea tânărului, la capătul celălalt al firului era Walter. A fost momentul în care Danny a fost înfiat muzical. Au urmat ani de lecții, sfaturi și pur și simplu prietenie.
Influența lui Walter este foarte clară, același soi de blues rock cu cifră octanică ridicată, dar cu o individualitate distinctă. Greu de spus unde va ajunge, Danny crește vizibil de la un album la altul. Este chitaristul în ascensiune pe care îl urmăresc, punctul cel mai luminos apărut pe ecranul radarului meu personal.
În acest moment Danny Bryant este în turneu cu trupa lui Walter, însoțiți de Jon Trout, fiul cel mai mare. Omagiu, sprijin, respect, prietenie, Danny le demonstrează pe toate.
Joe Bonamassa revine și revine și revine
Postat: 16/07/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, different shades of blue, Joe Bonamassa Un comentariuBonamassa e un om îngrozitor de muncitor. I se pot reproșa lui destule, dar nu că nu și-ar rupe spinarea – ba solo, ba cu Beth Hart sau cu Black Country Communion, ba live, ba în studio. Când nu compune și înregistrează e în turneu. Încep să mă gândesc serios dacă nu cumva l-au clonat. Dacă nu, aș vrea și eu niște lecții de time management.
Tot Bonamassa a devenit un subiect foarte trendy. E de bon ton, e popularizat, e foarte prezent. Ceea ce nici nu e rău, contribuie la răspândirea genului.
În septembrie vă scoate un nou album, “Different Shades Of Blue”, cel de-al unsprezecelea de studio și primul care va conține zero coveruri, doar material original. Cel de-al șaselea album pe 2014, dacă socotim live-ul cu Beth Hart și CD-urile celor patru concerte din ciclul “Tour De Force”.
Până atunci, avem deja un clip oficial pentru piesa titlu. Asta e, m-a convins deja să cotizez încă o dată.
Hugh Laurie la Sala Palatului
Postat: 13/07/2014 Înscris în: Live | Tags: blues, gospel, hugh laurie, jazz, Live Scrie un comentariuCa tot omul, m-am uitat la “House MD”. Pentru că mi-a plăcut, am văzut și episoadele vechi din “Fry & Laurie”. Foarte englezesc show-ul, dar mi-a plăcut și ăsta.
Când Hugh Laurie s-a apucat de scos albume (că de cântat cânta deja de destulă vreme), le-am ascultat și pe ele. Mi-au plăcut și ele. Suficient de mult ca să vreau să-l văd live.
Oricât văzusem, oricât ascultasem, nimic nu m-a pregătit pentru ce s-a întâmplat sâmbătă seara pe scena Sala Palatului (felicitări că după atâția ani a funcționat în fine și aerul condiționat sau ce ventilație e în sala respectivă).
Am și eu la activ câteva concerte care m-au marcat la modul total, fără rețineri – Manu Chao, Robert Plant… După seara de sâmbătă, Hugh Laurie a ajuns în Top 3-ul meu personal.
La trei ani după primul album, Laurie se bucură ca un copil de fiecare moment pe care îl petrece pe scenă. Actorul cu vechi ștate pare să nu poată depăși gratitudinea de a putea fi pe scenă ca muzician. Și a știut să se înconjoare cu muzicieni pe măsură. Nu numai profesioniști desăvârșiți, dar în primul rând oameni care să cânte cu plăcere și poftă de viață.
Laurie este în primul rând un entertainer, iar spectacolul său exact asta a fost, entertainment de cel mai înalt nivel. Mai degrabă un musical decât un concert, a avut toate ingredientele necesare – cântece (genială alegerea repertoriului de la Leadbelly și Bessie Smith, trecând prin Louis Prima și Billy Taylor/Nina Simone, până la Randy Newman), actorie, dialog, dans… Totul susținut de o infrastructură foarte atent gândită – decoruri, lumini, costume.
Încă și mai rar, cei de pe scenă nu au lăsat vreun moment senzația că ar fi venit să semneze condica. Cu siguranță un show îndelung repetat și pus la punct în cele mai mici detalii, nimeni de pe scenă nu a lăsat vreun moment altă impresie decât a plăcerii de participa. Un spectacol care a profitat de toate atuurile lui Laurie – actor, regizor, instrumentist, cântăreț, cu o distribuție de excepție.
Au fost oameni care au strâmbat din nas. Vor fi întotdeauna, orice s-ar întâmpla pe scenă. I-aș compătimi, dacă m-ar interesa părerea lor ofilită. Dacă ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seara nu le-a bucurat sufletele, probabil că nimic nu poate să o facă.
Cât despre mine, nu pot decât să fiu profund recunoscător că am avut ocazia să trăiesc acest moment. Atât.
PS: Am fi postat poze, ca de obicei, pe pagina de Facebook a blogului, dar organizatorii au anunțat interdicția totală de a introduce camere foto în sală.
Midnight Burst 