The Original Blues Brothers Band live la Sala Palatului

Dacă Blues Brothers au început ca parte a unui sketch muzical la Saturday Night Live în 1976, au căpătat curând o viața proprie dincolo de ecranul televizorului. În 1978 scoteau primul album, Briefcase Full Of Blues, iar în 1980 filmul omonim i-a propulsat la statutul de fenomen al culturii pop americane.

După moartea lui John Belushi (Joliet Jake Blues) în 1982 trupa a continuat să cânte cu o componență în continuă schimbare devenind o prezență regulată la festivaluri muzicale din întreaga lume.

Au urmat alte albume, un al doilea film (Blues Brothers 2000, în 1998), iar într-o seară de marți, 11 octombrie, au poposit pe scena Sălii Palatului din București.

Blue Lou Marini, The Original Blues Brothers Band - by Anca Coleașă 2016

Photo by Anca Coleașă

Deschiderea a fost asigurată de Iulian Canaf, extrem de potrivit în atmosfera serii. Dacă pe Canaf mulți și-l amintesc de la Vocea României, trupa lui de acompaniament îmi era complet necunoscută (cu excepția invitatului Marcian Petrescu). Cu atât mai plăcută a fost surpriza de a descoperi un chitarist care mi-a atras atenția, Raul Plăcintă. De urmărit.

The Original Blues Brothers Band sunt o entitate colectivă. Deși din trupa inițială au rămas doar Steve “The Colonel” Cropper și “Blue” Lou Marini, CV-urile tuturor membrilor trupei se citesc ca o istorie a muzicii populare americane.

Conduși de Steve Cropper, el însuși un capitol întreg de istorie, concertul a început cu Green Onions și Peter Gunn Theme a lui Harry Mancini. O succesiune de hituri soul, blues și rhythm and blues (multe dintre ele scrise de Cropper) au ridicat până la urmă sala în picioare. S-a cântat, s-a dansat, oamenii au fost happy. Dar blues-ul și soul-ul sunt niște genuri care nu se ascultă în România, nu-i așa? Peste 2000 de oameni de toate vârstele, veniți la concert cu copii și nepoți au contrazis prin prezență și participare afirmațiile “profesioniștilor” industriei muzicale autohtone.

The Original Blues Brothers Band - by Adrian Coleașă 2016

Photo by Adrian Coleașă

Bisul a început cu Lou Marini fâcând oficiile de prezentare ale colegilor săi de trupă și s-a încheiat apoteotic într-o frenezie totală pe Everybody Needs Somebody To Love, piesă deja asociată mai degrabă cu Blues Brothers decât cu originalul răposatului Solomon Burke.

O porție consistentă de istorie muzicală americană a fost prezentă marți seară pe scena Sălii Palatului. Nu pot decât să sper că episoade de genul acesta se vor repeta cât mai curând și mai des de acum încolo.

Iar cum s-a văzut concertul, aici.


“Everybody Needs Somebody To Love”

Revedeam de curând un film care m-a fascinat în anii ‘80, The Blues Brothers. Scenariu subțirel, acțiune trasă de păr, dar multă muzică și încă și mai mulți artiști de excepție (pe vremea aia încă nu realizam complet cât de fabuloasă e întreaga distribuție).

Blues Brothers - Copyright 1980 by Atlantic Records.

Joliet Jake și Elwood J Blues, adică Dan Aykroyd și John Belushi, aveau deja un album la activ (Briefcase Full Of Blues, 1978) înainte de apariția filmului, în 1980, alături de aceiași trupă care apare și pe ecran.

Unul dintre momentele (numeroase) care ne-au marcat pe toți a fost cu siguranță Everybody Needs Somebody To Love, piesă pe care au făcut-o hit la 16 ani de la apariție.

Cel care a lansat-o (fiind și co-autor) a fost regretatul Solomon Burke, în 1964. A intrat în topuri, dar nu a reușit să pătrundă în Top 40. Gurile rele spun că de fapt Burke a fost singurul autor al piesei, dar că ar fi împărțit drepturile cu producătorii Bert Berns și Jerry Wexler. Nimic nu e exclus, era ceva obișnuit în vremurile respective.

Solomon Burke, by Tom Beetz, 2008

Ceva mai mult succes a avut versiunea lui Wilson Pickett, din 1966. Rolling Stones au înregistrat-o și ei, de două ori chiar, în 1965 și 1989.

Everybody Needs Somebody To Love rămâne un clasic soul, aport esențial al celui mai trecut cu vederea dintre părinții fondatori ai genului, Solomon Burke, pe nedrept rămas în umbra unor James Brown, Wilson Pickett sau Otis Redding.


Right Place, Wrong Time: Otis Rush

Câțiva ani mai devreme și poate statutul lui Otis Rush ar fi avut astăzi alte dimensiuni. Sau poate că nu.

Ceea ce nu l-a împiedicat în vreun fel să fie o influență recunoscută de bluesmeni albi precum Mike Bloomfield și Eric Clapton și să i se atribuie o întreagă subdivizune a sunetului de Chicago, și anume West Side Chicago Blues.

Photo: Svein M Agnalt

Mutat în Chicago în 1948, și-a făcut un nume în cluburile din oraș și prin single-urile scoase de Cobra Records până în 1959, când aceștia au dat faliment. O perioadă care a dat hituri clasice, scrise de Rush sau de Willie Dixon, precum I Can’t Quit You Baby, Double Trouble sau All You Loving (I Miss Loving).

Anii ‘60 l-au găsit trecând pe la mai multe case de discuri, inclusiv Chess, dar și în turneu în Statele Unite și Europa. Muzicienii albi, recunoscători, își aduceau eroii de culoare în fața unui public larg, care de-abia descoperea genul. Inclusiv la el acasă, pentru că segregarea muzicală a fost la niveluri inimaginabile astăzi.

Mourning In The Morning, din 1969, co-produs de Mike Bloomfield, a fost primul album pentru Rush și aducea un sunet nou, o fuziune de soul, blues și rock. Da, primul album, deoarece până atunci nu scosese decât single-uri și o compilație (la Chess) împreună cu Albert King. La înregistrări a participat un alt mare chitarist alb, pe numele său Duane Allman.

În 1971 a înregistrat Right Place, Wrong Time. Capitol Records au refuzat să-l scoată și n-a apărut până în 1976, după ce Rush cumpărase drepturile pentru el de la casa de discuri. Albumul refuzat a dobândit între timp o reputație solidă, ca având cele mai bine lucrări ale lui Otis Rush, din toate timpurile.

Anii ‘70 nu au fost o fericire pentru blues, considerat deja un gen învechit inclusiv de publicul de culoare, iar la sfârșitul deceniului Otis Rush încetase complet orice activitate, live sau de studio.

Din fericire, anii ‘80 au adus un blues revival alimentat în primul rând de apariția fenomenală a lui Stevie Ray Vaughan. Odată cu valul, a revenit și Rush, chiar dacă mai mult live.

Primul album de studio după mai bine de 16 ani, Ain’t Enough Comin’ In, apărea de abia în 1994, iar în 1999 lua și singurul său Grammy, la categoria Best Traditional Blues Album, pentru Any Place I’m Goin’, din 1998.

Din păcate, acesta probabil că va rămâne și ultimul său album de studio, în 2004 suferind un atac cerebral care l-a împiedicat să mai aibă orice fel de activitate muzicală.

Otis Rush nu a fost un artist un artist prolific. În mai bine de jumătate de secol, nu ne-a lăsat decât vreo 14 albume (dintre care 5 live), vreo 12 single-uri și câteva compilații. Totuși, importanța sa este indiscutabilă și își merită cu prisosință propriul capitol în stufoasa istorie a blues-ului.


"I Am The Blues"–Willie Dixon

Și chiar este unul dintre puținii îndreptățiți să afirme așa ceva.

Willie Dixon

Photo: Brian McMillen

Născut în 1915 în Vicksburg, Mississippi, în 1915, Willie Dixon este recunoscut (alături de Muddy Waters), ca cel care a creat sunetul postbelic a ceea ce a devenit Chicago Blues.

Încă și mai mult decât Waters, este probabil cel mai important dintre creatorii catalogului de blues modern.

Muzician, vocalist, compozitor, aranjor și producător, Willie a scris cântece preluate apoi de muzicieni din diverse genuri și diverse epoci. Pentru că influența lui nu s-a limitat strict la genul care l-a consacrat, ci a fost și o verigă importantă între blues și rock’n’roll.

În anii ‘50 a fost cel care a dat hituri unor bluesmeni ca Muddy Waters, Howlin’ Wolf, Little Walter, Otis Rush, Sonny Boy Williamson, Memphis Slim, Jimmy Rogers, Magic Sam sau Buddy Guy, dar și unor Chuck Berry sau Bo Diddley, care făcuseră pasul spre rock’n’roll.

Din anii ‘60, noi valuri de muzicieni i-au preluat piesele și i-au adus numele în atenția unei audiențe mondiale – Bob Dylan, Cream, Jeff Beck, The Doors, Jimi Hendrix, Rolling Stones, Led Zeppelin…

De Led Zeppelin se leagă de altfel și una dintre cele mai mari bătălii pe care le-a purtat pentru drepturile sale de autor. Încheiată în afara tribunalului în 1987, gura târgului spune că rezultatele au fost compensații de ordinul a milioane de dolari pentru folosirea neautorizată a muzicii sale în Bring It On Home, ca și a versurilor sale din You Need Love (din 1962) în Whole Lotta Love.

S-a stins în 1992, dar moștenirea sa a rămas vie. Hoochie Coochie Man, I Just Want To Make Love To You, Little Red Rooster, My Babe, Spoonful, I Ain’t Superstitious, I Can’t Quit You Baby, I’m Ready, You Shook Me… atâtea și atâtea piese devenite clasice ale modernității.

Berlin Jazz Festival 1977

Ana Popovic – Serbia predă lecții de blues

Ana Popovic este un exemplu al internaționalizării blues-ului.

Născută și crescută în Belgrad, a început să cânte la chitară de la 15 ani. Prima trupă a fost Hush, în 1995, alături de care a concertat atât acasă, în Serbia și Muntenegru, dar și în Grecia și Ungaria. Au scos un singur album, “Hometown” (1998), după care trupa s-a dizolvat când Ana a plecat în Olanda să studieze jazz.

Ana Popovic

În Olanda a început și cariera ei solo, cu Ana Popovic Band, din 1999. Primul album “Hush!” a venit în 2001, înregistrat în Memphis și produs de Jim Gaines (Santana, John Lee Hooker, Alexis Korner…).

Odată cu “Hush!” a venit și succesul, așa că Ana și-a abandonat studiile de chitară și s-a dedicat full-time carierei muzicale.

Au urmat de atunci cinci albume de studio, două live-uri și două dvd-uri, pe lângă o multitudine de concerte alături de legende ale blues-ului și soul-ului, de la regretatul Solomon Burke până la turnele Experience Hendrix.

În 2012 s-a stabilit în Memphis, iar cariera ei nu face decât să înflorească. Cel mai nou album este “Can You Stand The Heat”, din 2013, și a devenit o prezență nelipsită a marilor festivaluri de blues, jazz și rock.

Blues-ul a devenit de mult un limbaj universal, iar această chitaristă născută în Serbia în 13 mai 1976 mi se pare cea mai inspirațională poveste de succes a momentului. Din Belgrad în Memphis, predând lecții de blues celor care l-au inventat, un parcurs pe care nu pot decât să-l aplaud.