Black Star Riders, al doilea album în topuri

În septembrie 2009, Scott Gorham începea să strângă muzicieni pentru o nouă reîncarnare Thin Lizzy. Noua variantă, anunțată în 2010 îi cuprindea pe Brian Downey la tobe, membru fondator al trupei originale, Darren Wharton la clape, chitaristul Vivian Campbell (Def Leppard), vocalistul Ricky Warwick (The Almighty) și basistul Marco Mendoza.

În 2012, anunțau că vor folosi un nume nou pentru a lansa materiale noi – Black Star Riders. Singurul fost membru Thin Lizzy din noua trupă rămăsese Scott Gorham, deci decizia de a nu folosi acest nume emblematic a fost una de bun simț.

Black Star Riders - The Killer Instinct

Între timp, Black Star Riders au scos două albume, All Hell Breaks Loose (2013) și The Killer Instinct (2015).

Dacă primul album a fost bine primit, cel de al doilea s-a bucurat de și mai multe laude. Nu e de mirare, stilul și sound-ul este uneori atît de apropiat de Thin Lizzy, încât se pot produce confuzii. Și asta deși Gorham scrie cel mai puțin, majoritatea pieselor fiind semnate de Warwick și Damon Johnson.

The Killer Instinct trebuia să fie produs de Joe Elliot și înregistrat în Dublin. Până la urmă, din cauza programului Def Leppard, Joe Elliott a trebuit să renunțe și albumul a fost produs de Nick Raskulinecz (Foo Fighters, Rush, Evanescence…) în Nashville. Prea puțin important de altfel, mă îndoiesc că suna altfel dacă rămâneau în Dublin.

Foarte melodici, energici, au tot ceea ceea ce le trebuie ca să ajungă în fruntea tuturor topurilor. Adică tot ce a făcut succesul Thin Lizzy, mai puțin prezența lui Phil Lynott, din a cărui umbră nu par să poată ieși.


Whitesnake, albumul Purple

Regretatul Jon Lord își dorea o reunire a formulei Deep Purple Mk III, iar după moartea sa, Coverdale și Blackmore ar fi discutat posibilitatea, în 2012. Din păcate, singura concluzie a fost că sunt de acord că nu sunt de acord cu viziunea celuilalt despre această reuniune.

Totuși, ideea a rămas, cel puțin pentru Coverdale și se materializează în noul album Whitesnake ce este anunțat pentru 19 mai, via Frontiers Records.

The Purple Album este primul pe care apare noul chitarist, Joel Hoekstra, alături de Reb Beach (chitară), Michael Devin (bas) și Tommy Aldridge (tobe). Conduși evident de aceeași mână fermă a lui David Coverdale.

Piese Deep Purple erau deja nelipsite în repetoriul live Whitesnake (excelentul medley Burn/Strombringer și Soldier Of Fortune), iar reinterpretările se anunță a fi de mare clasă.

Acoperind perioada Deep Purple Mk III și Mk IV, albumul debutează cu Burn și se închide cu Stormbringer (de altfel primul single și primul clip de pe album), trecând printr-un repertoriu excepțional ce cuprinde Mistreated, Soldier Of Fortune și You Keep On Moving, printre cele 15 piese din cuprins (inclusiv cele 2 bonusuri de pe varianta de lux).

Lansarea albumului va fi urmată de un turneu mondial, din care sunt anunțate deocamdată doar datele americane de debut. Să sperăm că nu ne va ocoli.


Un nou supergrup, Revolution Saints

Un nou supergrup și-a anunțat apariția. Revolution Saints sunt ideea lui Serafino Perugino, șeful Frontiers Records, un label italian ce a reușit să strângă o mulțime de mari artiști classic rock în cei doar 16 ani de existență.

Grupul îi reunește pe Doug Aldrich (chitară, Whitesnake, Dio), Deen Castronovo (tobe și voce, Journey, Bad English) și Jack Blades (bas și voce, Night Ranger, Damn Yankees).

Revolution Saints

Albumul eponim de debut este programat să apară pe 23 februarie. Are ca invitați alți doi membri Journey, Neil Schon și Arnel Pineda, și este produs de Alessandro Del Vecchio (Hardline), care a și participat la compunerea câtorva dintre piese și a cântat la clape.

Serafino descrie trio-ul ca fiind “un vis devenit realitate” și ca “vibe rock de anii ‘80 cu bile”. Trio-ul promite o reîntoarcere a melodic rock-ului clasic pe poziția pe care și-o merită.


La revedere Jack Bruce!

Ieri, 25 octombrie, ne-a părăsit o altă legendă, Jack Bruce. Avea 71 de ani și s-a stins acasă, în Suffolk, în mijlocul familiei.

Jack Bruce, photo: Mark Hofman

Născut în apropiere de Glasgow, este cunoscut mai ales ca basist, vocalist și compozitor, deși era un violoncelist cu educație clasică, cânta la pian și la muzicuță, iar el însuși se considera pur și simplu un muzician de jazz.

A început să cânte în 1962, cu Alexis Corner, apoi cu Graham Bond (unde i-a avut colegi pe John MacLaughlin, apoi pe Ginger Baker). Au urmat John Mayall’s Bluesbreakers (în perioada cu Clapton) și Manfred Mann, alături de care a avut și primul succes comercial (Pretty Flamingo, 1966).

În iulie 1966, a fondat Cream, împreună cu Eric Clapton și Ginger Baker. Succesul a fost fulminant pentru unul dintre primele supergrupuri din istorie, o trupă devenită legendară. Povestea lor a durat doar ceva mai mult de doi ani, timp în care au vândut 35 de milioane de discuri și li s-a acordat primul disc de platină din istorie pentru Wheels Of Fire (cel puțin așa susține BBC).

Cream a fost momentul său de vârf, comercial vorbind. Cariera solo ce a urmat a trecut prin genuri atât de diverse precum hard rock, jazz, blues, r’n’b, fusion, avangardă, chiar clasică.

Au fost și alte trupe, precum Lifetime (jazz fusion) sau West, Bruce & Laing (blues rock) și o mulțime de alte proiecte și colaborări. Totul condimentat din păcate cu multe probleme personale, inclusiv a bătălie de lungă durată cu drogurile.

Chair dacă nu a mai ajuns vreodată la înălțimile succesului financiar avut cu Cream, timpul ce a trecut nu a făcut decât să-I consolideze reputația de unul dintre cei mai buni basiști din business.

În martie 2014, după o tăcere de studio de mai bine de un deceniu, a apărut Silver Rails, ultimul opus cu material original pe care ni l-a lăsat.

Lumea muzicală, și nu numai, este ceva mai săracă acum când ne-a părăsit. Odihnește în pace Jack!


Beatles Blues?

Beatles și tot curentul Mersey Beat nu și-au citat printre influențe blues-ul. Rock’n’roll, Motown soul din belșug, dar nu și blues.

Mai mult, atunci când Lennon “încerca să ajungă la Dumnezeu și se simțea sinucigaș” în India, a vrut să scrie o parodie de blues, care să ia peste picior boom-ul blues din Anglia anilor ‘60.

Dar Lennon fiind Lennon și Beatles fiind Beatles, parodia a avut și ea o scânteie de genialitate și a reușit să prefigureze atât blues rock-ul, cât și elemente de hard rock.

“Yer Blues” a fost înregistrat în 1968 și a apărut pe White Album în același an.

După apariția albumului, Lennon l-a interpretat live pentru Rolling Stones Rock and Roll Circus, alături de un supergrup, numit The Dirty Mac, din care mai făceau parte și Eric Clapton, Keith Richards (la bas) și Mitch Mitchell.

Înregistrările live au rămas nepublicate până în 1996, dar piesa în sine a fost preluată de artiști blues (rock) autentici precum Jeff Healey sau Kenny Wayne Shepherd.