Rock global: Metal în Botswana

Spațiul, ultima frontieră, ne spunea Star Trek. Botswana, una din ultimele frontiere ale rock-ului, devenit de mult fenomen global și nu rezervat țărilor zise dezvoltate.

Pe lângă muzica tradițională,  influența globală, indusă de MTV și internet, se manifestă aici foarte mult în materie de hip-hop și iată, gradual, de rock.

Spre deosebire de vecini mai bogați muzical, cum ar fi Africa de Sud, Botswana este pe cale să devină epicentrul heavy metal-ului african în secolul XXI.

Susținute de un public pasionat și loial, în uniforme de piele cu ținte și lanțuri foarte Judas Priest, trupe ca Skinflint au ieșit dintre granițele țării și au ajuns până în Europa.

By Dipoko (Own work) [CC BY-SA 3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)], via Wikimedia Commons

Nu sunt nici pe departe singurii.li se alătură nume precum Wrust sau Crackdust, și din ce în ce mai mulți alții.

Poate pentru că, așa cum declara Giuseppe Sbrana (Skinflint) CNN-ului, „Metal is a music about power, independence and freedom. That’s what I believe in – fighting for what you believe in no matter the consequences. Standing up for what you believe in and showing individuality.”


Un nou supergrup, Revolution Saints

Un nou supergrup și-a anunțat apariția. Revolution Saints sunt ideea lui Serafino Perugino, șeful Frontiers Records, un label italian ce a reușit să strângă o mulțime de mari artiști classic rock în cei doar 16 ani de existență.

Grupul îi reunește pe Doug Aldrich (chitară, Whitesnake, Dio), Deen Castronovo (tobe și voce, Journey, Bad English) și Jack Blades (bas și voce, Night Ranger, Damn Yankees).

Revolution Saints

Albumul eponim de debut este programat să apară pe 23 februarie. Are ca invitați alți doi membri Journey, Neil Schon și Arnel Pineda, și este produs de Alessandro Del Vecchio (Hardline), care a și participat la compunerea câtorva dintre piese și a cântat la clape.

Serafino descrie trio-ul ca fiind “un vis devenit realitate” și ca “vibe rock de anii ‘80 cu bile”. Trio-ul promite o reîntoarcere a melodic rock-ului clasic pe poziția pe care și-o merită.


Wayne Static ne-a părăsit la doar 48 de ani

Acesta a fost anunțul care a venit ieri, 1 noiembrie, confirmat de reprezentanții săi de la FIXT Publicity. Motivul pare să fi fost o supradoză, așa cum au lăsat să se înțeleagă apropiați ai săi.

Brondra from cs [GFDL (http://www.gnu.org/copyleft/fdl.html) or CC-BY-SA-3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/)], from Wikimedia Commons

Wayne Richard Wells a fondat Static-X în 1994, industrial metal de primă mână, influențat de Ministry și Fear Factory. S-a vorbit chiar despre un subgen aparte creat de trupă, static metal.

Albumul de debut, Wisconsin Death Trip, a ieșit în 1999 și a devenit platină. Cel de al doilea album, Machine, din 2001, a fost și el certificat aur. A urmat o istorie tumultoasă, care a generat alte patru albume de studio, unul live, o compilație, un album video și două EP-uri, plus single-urile aferente. Wayne Static a scos și un album solo, Pighammer, în 2011.

Istoria a ajuns ieri la un final nedorit, regretat atât de fani, cât și de muzicienii care l-au apreciat. Odihnește în pace, Wayne!


La revedere Jack Bruce!

Ieri, 25 octombrie, ne-a părăsit o altă legendă, Jack Bruce. Avea 71 de ani și s-a stins acasă, în Suffolk, în mijlocul familiei.

Jack Bruce, photo: Mark Hofman

Născut în apropiere de Glasgow, este cunoscut mai ales ca basist, vocalist și compozitor, deși era un violoncelist cu educație clasică, cânta la pian și la muzicuță, iar el însuși se considera pur și simplu un muzician de jazz.

A început să cânte în 1962, cu Alexis Corner, apoi cu Graham Bond (unde i-a avut colegi pe John MacLaughlin, apoi pe Ginger Baker). Au urmat John Mayall’s Bluesbreakers (în perioada cu Clapton) și Manfred Mann, alături de care a avut și primul succes comercial (Pretty Flamingo, 1966).

În iulie 1966, a fondat Cream, împreună cu Eric Clapton și Ginger Baker. Succesul a fost fulminant pentru unul dintre primele supergrupuri din istorie, o trupă devenită legendară. Povestea lor a durat doar ceva mai mult de doi ani, timp în care au vândut 35 de milioane de discuri și li s-a acordat primul disc de platină din istorie pentru Wheels Of Fire (cel puțin așa susține BBC).

Cream a fost momentul său de vârf, comercial vorbind. Cariera solo ce a urmat a trecut prin genuri atât de diverse precum hard rock, jazz, blues, r’n’b, fusion, avangardă, chiar clasică.

Au fost și alte trupe, precum Lifetime (jazz fusion) sau West, Bruce & Laing (blues rock) și o mulțime de alte proiecte și colaborări. Totul condimentat din păcate cu multe probleme personale, inclusiv a bătălie de lungă durată cu drogurile.

Chair dacă nu a mai ajuns vreodată la înălțimile succesului financiar avut cu Cream, timpul ce a trecut nu a făcut decât să-I consolideze reputația de unul dintre cei mai buni basiști din business.

În martie 2014, după o tăcere de studio de mai bine de un deceniu, a apărut Silver Rails, ultimul opus cu material original pe care ni l-a lăsat.

Lumea muzicală, și nu numai, este ceva mai săracă acum când ne-a părăsit. Odihnește în pace Jack!


Kevin Carter Still Rocks!

Aseară am văzut un film care la lansare a fost primit cu cronici proaste (și foarte proaste), The Bang Bang Club. Filmul fiind inedit pentru mine și neavând habar de cronici, mi-am permis să fiu prins de poveste, de personaje și întrebările grave de deontologie profesională și etică pe care le prezenta.

Unul dintre personajele principale se numește Kevin Carter. Cine a fost el? Un fotojurnalist sud-african, câștigător al unui premiu Pulitzer în 1994.

Kevin Carter

Foarte probabil că numele lui este necunoscut publicului larg, dar fotografia sa face în continuare înconjurul globului și a intrat în patrimoniul culturii populare universale.

Născut și crescut în Johannesburg, a fost membru al clubului Bang Bang (alături de Kent Oosterbroek, Greg Marinovich și Joao Silva), deveniți legendari mai ales pentru munca lor de martori ai brutalității apartheidului și a vremurilor sale.

La trei luni după ce a primit premiul Pulitzer, Kevin Carter s-a sinucis, la doar 33 de ani, bântuit de fantomele ororilor pe care le-a imortalizat și marcat de moartea lui Ken Oosterbroek.

Despre Kevin s-a făcut un 2006 documentar, The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club, nominalizat la Oscar. În 2010, a apărut lungmetrajul The Bang Bang Club, care le spune povestea, bazat pe cartea scrisă de cei supraviețuitori ai grupului, Greg Marinovich și Joao Silva.

Dar Kevin Carter a impactat mai mult decât conștiința vizuală a oamenilor.

În 1996, Manic Street Preachers au scos o piesă numită chiar Kevin Carter, apărută pe albumul Everything Must Go, iar în 2001, ultimul album Savatage, Poets And Madmen, este bazat în întregime pe viața lui.

Kevin Carter a avut o viață scurtă, extrem de agitată și controversată. Întrebarea “dar ce ai făcut ca să ajuți fetița înfometată pe care ai fotografiat-o?” foarte probabil că a fost picătura care a umplut paharul și a contribuit la decizia lui finală. Mai ales că judecata venea doar din partea “celorlalți”, nu și a colegilor de breaslă.

Dincolo de persoană, rămâne munca lui și o figură emblematică pentru tot ceea ce înseamnă fotojurnalism.

“Tonight He Grins Again”, piesă bonus a albumului “Poets And Madmen”.