Jim Campilongo & câștigați chestii!!!
Postat: 03/07/2014 Înscris în: Concursuri, Muzică | Tags: blues, concurs, country, jazz, jim campilongo, rock, Telecaster Scrie un comentariuJim Campilongo este genul de chitarist ascultat mai ales de alți chitariști. El însuși un mare fan al regretatului Roy Buchanan, este aclamat ca un maestru al Telecaster-ului. Moștenitor spiritual nedeclarat al lui Buchanan, și-a dezvoltat un stil propriu, o voce aparte, care se bazează atât pe tehnică, cât și adâncime emoțională, în care se amestecă blues, jazz, country și rock.
Compozitor de muzică instrumentală, autor de materiale didactice și redactor la Guitar Player Magazine, Campilongo este o celebritate în lumea muzicienilor și a pasionaților de chitare. Prea puțin în lumina reflectoarelor, cu excepția dăților când se alătură vreunui star, precum Norah Jones, de exemplu.
TrueFire, platformă online de cursuri muzicale, scoate la concurs o chitară Fender Telecaster semnată de mâna lui Jim pentru a promova noile cursuri online prezentate de el, “Sonic Tele”. Valoarea declarată a premiului este de $2,000, deci click pe poza de mai jos pentru pagina concursului, like, share și ce mai cer oamenii ca să vă înscrieți în concurs. Baftă!
Body Count numără din nou victime
Postat: 27/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: body count, crossover, ice-t, manslaughter, rap, rock, thrash Scrie un comentariuAu trecut opt ani de la ultimul album, “Murder 4 Hire” și 22 de la debut. Din membrii originali, au rămas doar Ice-T și chitaristul Ernie C.
Deși Ice-T este cunoscut mai mult ca rapper, a fost mereu interesat de rock, printre trupele cu care a fost crescut de vărul Earl numărându-se Black Sabbath și Led Zeppelin. Mai târziu, când lansa Body Count, cita nonșalant nume ca Napalm Death și Slayer.
“Cop Killer” a produs un scandal monstruos și i-a consolidat reputația de individ dubios, periculos și de evitat. E foarte adevărat că are gura mare și nu ezită să-și susțină părerile de multe ori incomode. Pe de altă parte, eu nu pot decât să îi apreciez franchețea și atitudinea.
În plus, este genul de om care se implică în proiecte sociale, comunitare și de caritate fără să-și facă vreodată reclamă cu ele.
“Manslaughter” este cel mai nou album, de-abia al cincilea din istoria agitată a trupei.
Jake E. Lee & Red Dragon Cartel
Postat: 25/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: hard, heavy, jake e lee, metal, red dragon cartel, rock Scrie un comentariuOzzy a avut mereu un fler deosebit la chitariști excepționali. După ce Ozzy a ezitat între Jake E. Lee și George Lynch, Jake a fost cel ce i-a urmat regretatului Randy Rhoads. Omul cu recomandarea a fost basistul Dana Strum, care îl adusese și pe Randy.
Jake E. Lee a scos două albume clasice cu Ozzy, “Bark At The Moon” și “The Ultimate Sin”. Problema a fost creditarea pieselor (și evident drepturile de autor); “Bark At The Moon” este creditat în întregime lui Ozzy, Albumul s-a vândut în trei milioane de exemplare doar în State, ”So Tired” și “Bark At The Moon” au fost single-uri de succes și toți banii s-au dus în contul lui Ozzy. Mai târziu, Jake a declarat public că el a scris “Bark At The Moon”.
Extrem de plauzibil, cu atât mai mult cu cât următorul album, “The Ultimate SIn”, este creditat în întregime lui Lee și basistului Bob Daisley. Singura exceptție, “Shot In The Dark”, cel mai mare hit american al lui Ozzy de până atunci, scris de Lee și Phil Soussan. Din nou cu probleme de culise, gurile rele spun multe, evident legate de drepturile de autor și banii aferenți.
Jake E. Lee a fost concediat de Sharon printr-o telegramă, așa că și-a văzut de viață și de noua trupă, Badlands. Trei albume (dintre care unul postum), succes rezonabil și povestea s-a terminat la începutul anilor ‘90.
De atunci a rămas relativ în umbră, deși albumele solo și diversele colaborări au fost aplaudate de critici (“A Fine Pink Mist” a fost comparat la vremea lui cu “Surfing With The Alien”).
Vremurile s-au schimbat și Jake revine cu o nouă trupă, Red Dragon Cartel. Bașca diverse bunătăți, cum ar fi modelul semnătură de la Charvel.
Cu o mulțime de invitați pe album, cineva se pare că dorește să-i relanseze cariera lui Jake. Robin Zander (Cheap Trick), Paul Di’Anno, Rex Brown (Pantera, Kill Devil Hill)…
Muzical, atinge cele mai bune momente din vremurile Ozzy și Badlands. Mult mai Ozzy decât Badlands, îmi sună mie. Clipurile oficiale sunt destule și încă nu am găsit unul care să-mi displacă – “Feeder”, “Shout It Out”, “Deceived”.
Pe ansamblu, un album solid, mă bucur că a revenit, era/este un chitarist prea bun ca să dispară în neant,
Robert Plant a îmbătrânit frumos
Postat: 24/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, lullaby, Robert Plant, rock Scrie un comentariuN-a rămas încremenit în ceea ce însemna Zeppelin, nici în imaginea vremurilor trecute. Și-a purtat cu grație vârsta și n-a încercat vreodată s-o ascundă. A continuat să evolueze și să exploreze.
În august va împlini 66 de ani, iar în septembrie va apărea cel de-al zecelea album solo al său, “lullaly and… The Ceasless Roar”. Solo-solo, fără să punem la albumele colaborative (cu Page, Alison Krauss…).
Dacă “Band of Joy” a fost o excursie muzicală nostalgică, “lullaby…” pare cu adevărat o întoarcere acasă. Liniștită, liniară, fără drame, un alt episod al evoluției post-Zeppelin demarată acum 22 de ani de “Pictures At Eleven”.
Albumul va fi promovat de un turneu, din care din păcate România este exclusă. L-aș fi revăzut oricând cu mare plăcere, încă nu am văzut pe altcineva cu incredibila sa prezență scenică. Data viitoare sau în altă parte…
Can’t Find My Way Home și cover-urile sale
Postat: 22/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blind faith, blues rock, canțt find my way home, rock Scrie un comentariuSteve Winwood a scris cântecul pentru Blind Faith, în 1969 și îl cântă atât el, cât și Clapton, până în ziua de azi.
Nu a fost vreodată un mare hit, dar e din categoria pieselor pe care le știm cu toții, de undeva, și o reascultăm cu plăcere.
A avut multe versiuni memorabile, dintre care mai notorie este The Swans, din 1989. Din motive care-mi scapă, mie-mi plac altele mai mult, dar or fi fost oamenii la modă și i-a remarcat populația.
Eternul Joe Cocker a scos-o de două ori, pe “Night Calls” (1991) și “Organic” (1996), Allison Krauss în 2003, Styx pe “Big Bang Theory” (2005), Black Label Society pe “Order Of The Black” (2010), Neal Morse (alături de Mike Portnoy și Randy George) pe “Cover To Cover” (2006)….
Varianta mea preferată este totuși cea din 1990, înregistrată de House Of Lords pe albumul “Sahara”. Poate și pentru că pe atunci aveau un tânăr chitarist, plin de potențial (pe care l-a confirmat dn plin mai târziu), un anume Doug Aldrich.
Midnight Burst 