A fost și Peter Gabriel

După mulți ani, a ajuns și pe aici. Așteptat cu sufletul la gură de vreo câteva generații.

afis-peter-gabriel-concert-2014

S-a scris destul despre concert și în general de bine, pe bune. Sunet impecabil, show, tot tacâmul.

Muzica? Cui îi place, a fost acolo. Cui nu, n-avea ce să caute, deci vorba lui Anton Pann, “ce mai chichirez gâlceava?”.

Mai neplăcută a fost surpriza de a afla la fața locului că s-au vândut mai multe rânduri de bilete pe aceleași locuri. Din vina ălora care vând biletele, evident, nu a organizatorului, cum ne-a explicat un nene apărut efemer în peisaj. Efemer, pentru că greul luptei cu spectatorii nemulțumiți că nu au locuri a fost lăsat pe umerii copiilor care făceau voluntariat pe acolo. Felicitări, bună organizare, responsabil organizator. Din fericire, nu mai avem bilete la ceva produs de firma respectvă, așa că…

Pe cât posibil, vom evita și pe viitor. ceea ce nu este greu. Ce aduc ei nu mă interesează prea tare (sau deloc), si părerea pare să-mi fie împărtășită de din ce în ce mai mulți spectatori plătitori. Care specatori votează cu portofelul.

Pozele sunt, ca de obicei, pe pagina de Facebook a blogului,


Adrian Vandenberg a revenit

Cu Vandenberg’s MoonKings, o trupă nou-nouță formată la sfârșitul anului trecut. N-au pierdut vremea, în februarie a și ieșit albumul.

Adrian VanDenBerg

Omul face parte din categoria aia care pe mine mă enervează îngrozitor, a cetățenilor care fac foarte bine mai multe lucruri. Și-a lăsat treburile de designer (a studiat arte) pentru a fi unul dintre marii chitariști prea puțin apreciați ai anilor ‘80 – ‘90. Accidentul de la mână (care dus la cooptarea lui Steve Vai în trupă) a fost foarte documentat și discutat, dar nu a însemnat sfârșitul lui artistic. Omul a continuat să cânte și și-a văzut liniștit de pictură. Apreciat de criticii de artă și de public, a trăit confortabil, apărând când și când, fie pe scena Whitesnake, fie la o reuniune Vandenberg (trupa de unde l-a furat Coverdale), fie în câte un proiect ca Manic Eden (care poate ar fi meritat mult mai mult decât un album; bașca vreo campanie de produs inovator (chitarele Aristides).

Lumea îl știe mai ales de la Whitesnake, iar albumul MoonKings aduce bine a Whitesnake-ul din perioada lui, ăla cu “Slip Of The Tongue” și “Restless Heart”, dar adus la zi. A rămas prieten cu David Coverdale, care apare pe album cu un “Sailing Ships” 2014, prima înregistrare împreună din ‘97 încoace.

Sună bine, îmi place, sper să nu rămână un efort izolat. Deocamdată sunt în turneu, semn bun!


Walter Trout, blues-ul realității

2014 ar fi trebuit să fie un an special pentru Walter Trout.După  25 de ani de carieră solo, se pregătea un album nou, o autobiografie, un documentar, re-editări, turneu aniversar…

În schimb, în acest moment așteaptă un transplant de ficat pe un pat de spital al UCLA. Doctorii spun că va trăi dacă transplantul va avea loc în următoarele 90 zile.

Photo Credit: © Jeff Katz Tratament după tratament a eșuat, iar Walter este acum o umbră a lui însuși A continuat să cânte, să scrie și să înregistreze, deși puterile i se duceau și a slăbit mai mult de 50 kg. Până când nu a mai putut să se miște.

S-au pornit strângerile de fonduri. Deși are asigurare medicală, cheltuielile sunt imense, iar veniturile familiei departe de a fi roz. Există o campanie care are girul soției, Marie Trout (http://www.youcaring.com/medical-fundraiser/walter-trout-needs-a-new-liver-you-can-help-/151911), sunt anunțate concerte ale căror fonduri îi vor fi donate… Solidaritatea este impresionantă, toată lumea speră că rezultatele vor fi pe măsură.

“The Blues Came Callin’” este numele noului album ce va apărea pe 2 iunie. Ce titlu mai potrivit pentru întreaga viață a lui Walter?

Walter Trout - The Blues Came Callinț

Walter este unul dintre cei mai plini de viață muzicieni pe care i-am văzut vreodată, un chitarist fenomenal, o figură impunătoare a genului și o persoană pe care nu poți să n-o îndrăgești sau măcar s-o respecți instantaneu. Acum se luptă pentru supraviețuire, la propriu. Sper ca noul album să rămână doar albumul celei de a 25-a aniversări și să fie urmat de multe altele. Sper ca autobiografia, “Rescued from Reality” să aibă alte ediții, revăzute și adăugite. Nu depinde de noi, cineva acolo sus are mereu ultimul cuvânt, dar suntem destui cei care sperăm să ne bucurăm de prezența lui Walter încă multă vreme de acum încolo.


Kenny Wayne se întoarce acasă

Kenny Wayne Shepherd a mai fost pe aici, atât solo, cât și cu The Rides.

Stephen Stills & Kenny Wayne Shepherd 07/09/2013 În mai, la doi ani după ultimul album, revine cu “Goin’ Home”. Se întoarce acasă muzical, la piesele care l-au influențat când se forma ca și muzician.

O reîntoarcere acasă completă, pentru că și înregistrările s-au făcut în Louisiana natală.

Încă nu am ascultat un album KWS care să mă dezamăgească, așa că aștept cu încredere și acest album. Cu atât mai mult cu cât are și o mulțime de invitați – Ringo Starr, Warren Haynes, Robert Randoph, Keb Mo, Joe Walsh…


O șușă americană: Metal All Stars

Ca să fim în clar de la început, nu mi-a plăcut. Mai deloc și mai nimic.

Nici organizarea (bezna de la intrare, hot-dogii dați din mână până în fundul taxatoarei, dacă nu cumva de acolo veneau, că un șervețel era o pretenție prea mare), nici show-ul (sunetul infect și mocirlit, reflectoarele înfipte în ochii spectatorilor mai tot timpul, prestațiile scurte și întrerupte de pauze lungi și dese, atmosfera de cârpeală și încropeală amatoricească).

Felicitări Anselmo, bravo Nick Menza, aplauze Cronos pentru că ați refuzat să participați la ceea ce a fost trâmbițat ca evenimentul metal al anului. N-a fost.

Tot respectul pentru Max Cavalera, Udo și Beladonna care și-au făcut treaba așa cum știu ei, în pofida adversităților.

Cât despre blonda shakiroidă care-și spune Kobra Paige (schimbat în buletin, că deh, Brittany cum o botezară părinții nu suna prea metal)… Cucoană, am ascultat trupe autohtone de cover-uri mai bune decât matale, sorry.

Altă ciudățenie a serii, de o factură aparte, nea Zakk Wylde. Domnu’ Wylde, știm cu toții că sunteți un mare chitarist, chiar nu o contestă nimeni și d-aia vrem să vă vedem. Știm și că tocmai ați prestat la Experience Hendrix. Dar poate vă anunță cineva și pe dumneavoastră că solo-urile de douăj de minute se purtau acum vreo patruj de ani, când muzicienii de rock erau considerați niște muzicanți inferiori și aveau ceva de demonstrat. Și poate vă mai aduce aminte cineva că aveați o voce proprie, chiar interesantă, și nu e nevoie să vă chinuiți să-l imitați pe Ozzy.

În rest, omniprezentă a fost trupa Pauză. Mai cântăm un pic, ne mai încălzim puțin, mai luăm o pauză luuungă, să nu ni se aplece. Tocmai s-a inventat un nou gen, pauză-core?

Scuze celor care s-au simțit bine, mă bucur pentru ei, dar n-a fost cazul meu. Comentarii mai am destule, dar deja mi se pare că dau prea multă importanță “evenimentului”.

Post-Scriptum (Mortem?): O mențiune aparte reflectoarelor înfipte în retină și o sugestie organizatorilor, Gabe Reed Productions. La următoarele cântări puteți să spuneți că e și Anselmo pe scenă, oricum nu se vede. De auzit nici atât, au grijă sunetiștii.