Weekendu’ ăsta nu-s un tip de treabă

Lemmy zicea că n-a fost niciodată un tip de treabă (pfff, cine-l crede?) și prin ‘92 îi găsise și pe Ozzy și pe Slash să fie de acord cu el în aceeași piesă.

Zău așa, un buchețel de trei domni exemplari ca dânșii să susțină asemenea aberații? Normal că nu s-a vândut, nu i-a crezut nimeni.

Gurile rele spun că, entuzismat de un mare deal de distribuție proaspăt semnat cu Epic Records și de o proaspătă colaborare cu Omul din Oz (pe “No More Tears”), Lemmy a avut un moment de nebunie.

L-a apucat avântul economic pe dom’ Kilminster în 1992, pe “March ör Die”. Și om serios, dacă a dat în baltă, păi a dat de să-i sară stropii. Ar fi ipocrit să aruncăm acum cu pietre pentru că s-a vrut și el rock star cu fițe, pampoane și patalama, bașca un card fără limită de credit.

Aparent, albumul avea tot ce-i trebuia ca să reușească. Și nimic din ce iubea deja populația la Motörhead. Săracu’ Lemmy chiar s-a chinuit să susure suav și bălădos.

Doar că fanii cei vechi au plecat urgent să vomite, în timp ce alții noi și cuminți nu s-au apropiat, preventiv, că au mai văzut ei d-ăștia cu blana de oaie peste jaca de motor. Și donșoara Scufița Roșie a avut un episod canibalistic, știm noi, s-a scris și în ziare, da da.

Mie îmi e super-simpatică “I Ain’t No Nice Guy” și avea tot ce-i trebuia să ajungă un super mega hit de platină și alte aurituri. Doar că Lemmy e the nicest exact când nu se chinuie explicit să fie nice.

Hmm, da’ dacă mă gândesc bine, Lita Ford s-a întors la treaba. Ce zici fată, inchizi ochii pentru totdeauna un pic și cu Lemmy? Hai că poate bagă și Slash un solo, e din gașcă.


Ce am făcut joi seara

Păi am ieșit în oraș. Mai prin ploaie, mai prin noroaie, mai printre gropi…

După cum am spus de luni, cap compas Big Mamou, cântă Astero și Up To Eleven. Alt rock, post-grunge, etc etc, etichete sunt multe și destul de irelevante până la urmă.

Astero au fost o surpriză simpatică; postam și câteva poze, dacă ar fi ieșit vreuna din cele făcute orbecăind prin club.

Astero – Fără vină
Astero – Iac-așa

Up To Eleven sunt prieteni (oare ăsta e motivul pentru care au ieșit cât de cât vreo 2-3 poze?). Problemele tehnice par să-i urmărească, dar trupa e în evoluție, încearcă lucruri, au idei, bravo. Baftă!

All in all, m-am simțit bine, o să repet și la o dată ulterioară, cu siguranță.

Up To Eleven Up To Eleven Up To Eleven
    Photo: Adrian Coleașă
Up To Eleven – One Cent
Up To Eleven–Run Away

Sunt norocos, am zis!

Aseară am ajuns încă o dată la concluzia ca sunt un om norocos. Fac chestii mișto, de care mă bucur și sunt recunoscător că pot să le fac.

Primul articol pe lista de bucurii – am terminat toate pregătirile pentru a fi la Musikmesse, în Frankfurt, în aprilie. Nu mai am decât să mă ambalez și să mă deplasez când vine vremea.

De ce sunt atât de bucuros? Musikmesse este unul unul dintre cele două târguri majore pentru producătorii de instrumente și echpamente muzicale. Nemții susțin că ar fi cel mai mare, probabil că organizatorii NAMM Show-ului sunt de altă părere.

Musikmesse 2011 – mission for music

Nu contează care e cel mai mare, sunt absolut comparabile, două nebunii de expoziții, anunțuri, cântări, muzicieni peste muzicieni… Ziua deschisă publicului este prea mică pentru tot ce se întâmplă acolo. Și aproape orice este posibil. Să primești un autograf de la Jim Marshall sau să vezi o expoziții de chitare vintage (anul trecut era o mare cușcă securizată în care tronau “Blackie”, a lui Clapton, și “Lenny”, a lui Stevie Ray; cușcă înconjurată de o parte de colecția de chitare vintage a lui Matthias Jabs – Scorpions)… Să vezi un concert Paul Gilbert, Steve Lukather sau Ana Popovic, sau să te ferești din calea lui Kerry King (e el mic de statură, da’ parcă n-aș sări la ceartă dacă am altceva mai bun de făcut)… Toți producătorii expun cele mai noi modele din ce fac și ei, își aduc artiștii aflați sub contract și se bagă în seamă cât de tare pot. O nebunie sonoră, vizuală, emoțională și tot ce mai vreți. Și pentru în contul unui bilet general de intrare de circa 20 de euro? Zău că mi se pare aproape simbolic.

Deci am stabilit, pe 9 aprilie îmi serbez ziua de naștere în mijlocul târgului, printre fetele de la Dean și/sau, dacă am baftă, alături de Kim Falcon, la Gretsch.

* * *

Și am ajuns și la bucuria nr.2, pentru că aseară, după cum am anunțat, m-am prezentat în Tribute, ca să-i văd pe Aquarius.

Ieri a fost ziua lui Eugen Caminschi (la mulți ani, trăiască si-nflorească) și ne pregătim să ieșim din zodia Vărsătorului. Nu-i nimic, revine la anu’, ca și Aquarius, trupa de prieteni Vărsători. La bună regăsire!

  Eugen Caminschi  

 
Aquarius Aquarius Aquarius
    Photo: Adrian Coleașă

* * *

Cireașa de pe tort a fost regăsirea în virtual a Emerson, Lake & Palmer.

Unul dintre primele supergrupuri, au fost și una dintre trupele de rock progresiv cu cel mai mare succes comercial. În anii ‘70 umpleau stadioane cu mixtura proprie de muzică clasică și rock și au vândut peste 40 de milioane de albume.

CV-urile membrilor trupei sunt o listă de mari trupe englezești ale anilor ‘60 (și nu numai). Keith Emerson cântase cu The Nice, Greg Lake venea de la King Crimson, Carl Palmer de la Atomic Rooster, după The Crazy World Of Arthur Brown.

La momentul de început fuseseră discuții cu Jimi Hendrix, prin intermediul lui Mitch Mitchell. Cine știe ce ar ieșit dacă Hendrix nu ar fi plecat atât de devreme dintre noi…

Au fost prima trupă pentru care H.R. Giger a făcut o coperți de album (ambele coperți, interioară și exterioară, pentru “Brain Salad Surgery”, din 1973).

S-au desființat în 1979, au încercat să mai dreagă maioneza ca Emerson, Lake & Powell în 1985 și au încercat un comeback între 1995 și 1998.

Nici nu mai contează, au lăsat suficient în urmă și mă consider încă o dată norocos ca mi-au încântat (și ei) adolescența formatoare.

Hmmm, oare cumva or fi scris “Lucky Man” și despre mine?


Șarpele Alb și Omul de la Munte

A trecut și Valentine, gata. N-a durut. Asta e, ne pregătim de 1 martie. Și 8 martie. Ghinion, anul ăsta pică amândouă marțea. Nu puteau să-l aclimatizeze și pe sfântul Patrick? Măcar ne mai reveneam după.

O distinsă doamnă mi-a adus astăzi în atenție sintagma “muzici care ne-au salvat viețile”.

Mai la propriu, mai la figurat, cu siguranță avem cu toții măcar un cântec legat de circumstanțe speciale. Poate chiar ne-a salvat viața, într-adevăr. Muzica are și capacitatea asta.

Recunosc că am și eu unul. Îl cheamă “Don’t Fade Away” și este al lui Whitesnake. S-a potrivit momentului, l-am auzit când aveam nevoie de el.

Care e cântecul vostru?

Coverdale a colaborat mereu cu chitariști de mare clasă. Toată lumea îi știe pe Ritchie Blackmore, Jimmy Page sau Steve Vai. Dar și John Sykes, Adrian Vandenberg sau acum Doug Aldritch sunt absolut devastatori. Dacă la și alții intră unii ca Viv Campbell sau Warren DeMartini, nu mai e nimic de spus, I rest my case.

Ca și în cazul lui Ozzy, fiecare chitarist cu care a lucrat Coverdale a pus o amprentă extrem de specifică asupra rezultatului final. Sunt subiectiv și am o slăbiciune aparte pentru Adrian Vandenberg (în buletin, van den Berg), unul dintre cei mai subestimați exponenți ai instrumentului, ever.

Vandenberg. Extrem de tehnic, dar și extrem de discret, prea puțin un guitar hero, mereu în serviciul cântecului, mi se pare că merita mult mai mult decât a primit. Un accident stupid  i-a terminat cariera când era în vârf. Din dorința de performanță fizică, s-a apucat de exerciții izometrice care i-au afectat tendoanele mainii. Se resimte și astăzi, chiar dacă a revenit la muzică de destulă vreme.

Whitesnake au avut hituri enorme precum “Here I Go Again”, “Is This Love” sau “Still Of The Night”, dar “The Deeper The Love”, “Sailing Ships”, “Kittens Got Claws”, “Don’t Fade Away”, “Too Many Tears” sunt piese poate chiar mai interesante. Și sunt compoziții Coverdale&Vandenberg. Aproape tot materialul de pe “Slip Of The Tongue” și “Restless Heart”.

Am avut bafta să stau cu el la un pahar de vorbă, la Frankfurt Musikmesse, și anul trecut, și acum doi ani. E funny, normal și fără fițe. Și înaaalt, de ma durea ceafa, zău. Ar fi trebuit să-i mulțumesc că a scris “Don’t Fade Away”, dar ceva m-a oprit. O fac acum, public. Dank u zeer, Adje!

Whitesnake merge mai departe. Pe 25 martie apare ‘”Forevermore” (domnu’ Coverdale, Shrek cumva, ceva? Forever After, Forever More?). Pe 3 iulie vor împărți scena de la Romexpo cu Judas Priest. Până atunci, las’ că ne eliberează dragostea. Așa, post-Valentine.