Și chitarele se reinventează, nu-i așa?
Postat: 27/03/2011 Înscris în: Instrumente | Tags: aristides, arium, chitara, vandenberg Scrie un comentariuA fost odată ca niciodată un inginer, pe numele său Aristides Poort. Iar inginerul nostru și-a asumat o misiune: să inventeze un material cu proprietăți acustice perfecte. Și anul era 1996.
A lucrat zi și noapte, a studiat toate lemnele posibile, toate construcțiile de instrumente la care a avut acces. Universitatea din Delft s-a cutremurat de magnitudinea întrebării: “ce se întâmplă cu unda de sunet în material, la nivel celular?”.
Unsprezece ani au trecut într-o clipă și anul 2006 a văzut răspunsul și nașterea unui nou material, nou-nouț, pe numele său de botez Arium. Ursitoarele i-au prezis diverse și a pornit pe drumul către instrumentele ce îl vor folosi.
Încă trei ani au trecut ca vântul și ca gândul, în 2009 se întrupa primul instrument finalizat. Și ce putea fi altceva decât o chitară electrică? Campionul ei, un alt olandez, Adrian Vandenberg.
Cineva, să nu dăm nume, persoană importantă, a exclamat de când a văzut prima poză: “asta arată ca un BMW tunat”. Aș merge și mai departe, e ca și lăsată în urmă de o navă spațială (sau o mașină a timpului?).
Lansată pe piață la NAMM, în 2010, chitarele Aristides (OIO și O5O – basul), de-abia și-au început marșul. Dovadă stau teritoriile cucerite, încet, dar sigur.
Site-ul oficial – http://www.aristidesinstruments.com/
Pagina Facebook oficială- http://www.facebook.com/aristidesinstruments
B3, chitarele lui Gene Baker
Postat: 20/03/2011 Înscris în: Instrumente | Tags: b3, chitare, gene baker, premier builders guild 2 comentariiLUTIÉR s. m. meșteșugar specialist în construirea și repararea instrumentelor muzicale cu coarde (sic). (< fr. luthier)
Așa scrie la dicționar, așa defilăm. Sunt mulți meșteri (cu toate că nu mi se pare deplasat să fie numiți chiar artiști) și mulți ar merita să le fie spusă povestea. Unii dintre ei sunt adevărate staruri, alții mai puțin, dar toți sunt devorați de pasiunea pentru instrument. Astăzi, Gene Baker.
Prima chitară a primit-o la 7 ani și a început să șurubărească la instrumente încă din școală. Muzician el însuși, a absolvit GIT (astăzi Musicians Institute) în 1986. Cum visurile de rock star nu se concretizau, și-a cîștigat existența cu reparații, lecții și joburi de vânzător în magazine de chitare.
Primul job serios l-a obținut la Ernie Ball. De unde a fost dat afară după 3 luni, pentru că nu se mișca suficient de repede.
Au urmat primele chitare fabricate sub nume propriu, Mean Gene Guitars, 1988-1990. Când acest business s-a dizolvat s-a axat pe cântat și a scos și un manual de chitară, “Insane Lead Guitar”.
În 1991, Roger Giffin l-a chemat la Gibson West Custom Shop, în North Hollywood, unde a continuat să-și perfecționeze talentele de lutier. Până în 1993, când Gibson a închis prăvălia respectivă, iar Baker s-a mutat la Fender Custom Shop, în Corona, California.
La Fender a învâțat în continuare și a avut de-a face cu mulți artiști (a fost cel care a lucrat cu Robben Ford la modelele “semnătură”, de exemplu). În timp ce, în paralel, a demarat și Baker Guitars, în 1997.
În 1999 a părăsit Fender Custom Shop, iar Baker Guitars a trăit până în 2003, când a fost vândută lui Ed Roman.
A urmat Fine Tuned Instruments și chitarele B3, adică am ajuns în prezent. Și prezentul sună foarte bine și arată pe măsură, așa cum se vede și se aude în clipurile de mai sus.
Mai mult decât atât, Gene este președintele Premier Builders Guild, o asociație de constructori de chitare și amplificatoare boutique de primă mână. Ideea este foarte interesantă și are toate șansele să fie extrem de viabilă. Conceptul practic strânge sub același acoperiș un grup de lutieri extrem de talentați, punându-le la dispoziție toate resursele de fabricație și logistice ale unei organizații mari. Un fel de cooperativă Custom Shop. Să trăiască!
EVH: Mușcă?
Postat: 13/03/2011 Înscris în: Instrumente | Tags: chitara, evh, Fender, heavy, rock, van halen Scrie un comentariuEu aș zice că da; intră prin urechi si atacă direct interiorul.
Fenomenul modelelor “semnatură” a cuprins întreaga industrie producătoare de chitare și amplificatoare. Fiecare chitarist cunoscut are propriile modele, disponibile cât ține amorul contractual. Ca-n viață, unii sunt mai loiali, alții mai zburdalnici.
Eddie Van Halen a dus conceptul la un nou nivel. În 2007, alături de Fender, a lansat EVH, propria companie. Chitare, amplificatoare, accesorii, merchandising, are de toate (bașcheți cu dungulițe vrea cineva? avem!).
 |
|
Primele produse au fost Frankenstein, o replică a Stratocaster-ului mutilat de Eddie la începuturi. amplificatorul 5140III și diverse accesorii.
În scurt timp după acestea (dar după mai bine de 2 ani de r&d) a apărut și Wolfgang, chitara ideală în concepția lui Eddie.
Ce, cum, de ce și de ce ne-ar plăcea, explică Paul Riario, în review-ul făcut pentru Guitar World.
Wolfgang este un model produs în Statele Unite, cu reputația chitarelor făcute acolo, dar și cu prețul aferent.
Așă că a urmat un Wolfgang Special, made in Japan, la un preț mai accesibil. Tot Paul o testează, tot pentru Guitar World.
Nu sunt produse rezervate exclusiv fanilor lui Eddie Van Halen, ci chiar o companie de sine-stătătoare; o dovedește și lista artiștilor ce au adoptat deja produsele – Eric Peterson (Testament), Benji Madden (Good Charlotte), Orianthi, Joel Hoekstra (Night Ranger/Trans Siberian Orchestra), etc etc..
Și pentru că întreprinderea aparține familiei FMIC (Fender Musical Instruments Corporation), produsele EVH sunt distribuite în România de Pro Guitar.
Canned Heat: Iar la drum, la drum, la drum
Postat: 11/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: blues, boogie, canned heat, cry baby, cyndi lauper, katie melua, on the road again, pop, rock, wah Scrie un comentariuAm căutat și am găsit. Canned Heat e un combustibil solid, alcool gelificat cu parafină, folosit la încălzitul mâncării. Că despre trupa Canned Heat mai auzisem.
Păreau să fie pe drumul cel bun către înălțimile rarefiate ale celebrității și totuși nu le-au atins niciodată. Au cântat la marile festivaluri ale momentului lor (Monterey, Woodstock), i-au adus pe alții sub lumina reflectoarelor (Albert Collins, de exemplu), au înregistrat o gramădă de albume. Și n-au ajuns staruri. Mai rău, au fost folosiți și ca pool de recrutare de John Mayall, de exemplu. La Canned Heat i-a găsit pe unii ca Harvey Mandel și Walter Trout.
“On The Road Again” este o adaptare a unui cîntec din 1953 al lui Floyd Rose, la rândul lui adaptare a unui blues din 1928, al lui Tommy Johnson. Pfff, complicat.
A fost preluat de mulți, ba în studio, ba live, una dintre cele mai noi versiuni fiind a simpaticei tuturor, Katiusha Melua, pentru albumul din 2005, “Piece By Piece”.
În cazul în care s-a oripilat cineva, Cyndi Lauper a scos anul trecut un album de blues, da, da. “Memphis Blues” îl cheamă și a fost nominalizat la Grammy. Mie nu mi-a plăcut ce am ascultat de pe el, da’ poate că bluesul devenit trendy și încă n-am aflat.
By the way, Canned Heat încă există (chit că schimbările de personal acoperă un cerceaf întreg). Oare chiar or să aibă ghinion până la sfârșit? Care sfârșit sigur o să-i prindă pe drum, la pariu.
* * *
A apărut un documentar foarte simpatic, “Cry Baby – The Pedal That Rocks The World”. Exact despre ceea se spune în titlu, pedala wah. Filmul poate fi vizionat, gratuit, liniștit și nu neapărat în liniște pe site-ul său propriu.
E acolo și un concurs, organizat de Dunlop. Inițial am fost iritat că nu pot participa decât americanii. M-am mai gândit puțin și am decis că oricum nu vroiam să câștig o pedală cu 5500 de cristale Swaroswky pe ea, ar fi fost prea penibil.
Flogging Molly: Iarbă verde, import Irlanda
Postat: 10/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: b'estfest, celtic, flogging molly, punk, rock Scrie un comentariuNormal că e verde. Vorba unui domn extrem de respectabil, “cât eram acolo a plouat de două ori; din septembrie până-n iunie, și din iulie până-n august”.
Așa că, statistic, probabil că ploua în ziua în care Dave King a părăsit Dublinul cu chitara la spinare și a luat-o încotro a văzut cu ochii, adică în America. Adică nu s-a oprit până în California (o fi adormit pe drum, săracu’). Și cânta rock (heavy metal, vă rog frumos, ba cu Fastway a lui “Fast” Eddie Clark, ba cu Mandy Meyer, un domn fost la Krokus). În Los Angeles a dat peste niște alți domni, americani de origine irlandeză, plus o doamnă, și uite cam așa a început Flogging Molly. Prin ’93.
Parafrazând Radio Erevan, n-a fost heavy metal, da’ a fost punk, și n-a ieșit americană, da’ era celtică.
Comparația cu Pogues este imediată. Doar că e vorba despre generații și experiențe diferite. Flogging Molly sunt direcți, energici, focusați; cu elemente tradiționale, dar clar ai noului mileniu. Și domnu’ Dave scrie versuri foarte mișto, parol.
Bârfă și trivia: Bridget Regan, doamna cu vioara, este celălalt membru fondator și chiar nevasta lui Dave. Bașca. celălalt cetățean irlandez 100% din trupă, de producție garantată din țara verde fără șerpi (așa e, așa e, n-au d-aștia prin insulă).
Mi-am amintit de ei citind (în newsletterul Metalhead) că au fost confirmați pentru prima zi de B’Estfest, 1 iulie, cu Skunk Anansie și House Of Pain (alți irlandezo-americani). Ceea ce mă enervează îngrozitor, pentru că n-aveam nici un chef să ma duc prin Pipera-Tunari în ziua respectivă. Oricât de verde ar fi iarba.
Midnight Burst 