Jan Akkerman, după 20 de ani

În perioada mea formativă, când pusesem mâna pe o istorie a rock-ului trasă la xerox.., pardon, la copiator, ascultam cu sfințenie tot ceea ce găseam din ceea ce citeam. Nu tot ce ascultam mi-a plăcut sau am înțeles (am o problemă și în ziua de azi cu Bitches Brew al lui Miles Davis și da, istoria aia a rock-ului făcea referiri la jazz și nu numai), dar printre casetele tocite de atâta ascultare a fost și At The Rainbow, primul album live Focus.

În 1995, m-am dus la Sala Palatului mai mult pentru Jan Akkerman, decât pentru headliner-ul show-ului, Paul Rodgers. Venisem pentru amintirea acelui Focus și am plecat stupefiat de individualitatea unui mare chitarist, cu o fluiditate în exprimare cum nu mai vazusem până atunci (și foarte rar am mai întânit de atunci încoace). O feerie de rock, influențe clasice, jazz fusion și blues, focuri de artificii muzicale și o atitudine atât de relaxată, la antipodul unui rock star…Da, în continuare Paul Rodgers a fost foarte bun, dar puteam să plec liniștit și dacă nu-l vedeam.

Fast forward douăzeci de ani mai târziu. Hard Rock Café București și același Akkerman. Deja știam la ce să mai aștept și relativ la zi cu operele domnului.

Dar întâlnirile cu el par să fie mereu mai mult decât mă aștept eu. Cumva, într-un fel necunoscut nouă, muritorilor de rând, a reușit nu numai să nu îmbătrânească, dar să înflorească în continuare.

Aceeași feerie, aceeași atitudine, combinate cu o plăcere de a cânta și a împărtăși această bucurie cu cei din sală… Rar întâlnite (Beth Hart a fost de curând un exponent de marcă al acestui gen de artist), sunt semnele celor mai mari.

De la Hocus Pocus, citat în toate momentele semnificative ale concertului, până la extrase din ultimul album de studio, Minor Details, am recapitulat împreună, timp de două ore și jumătate, parcursul unuia dintre cei mai mari chitariști contemporani.

Unul dintre cei mai mari dar, în același timp, și unul dintre cei mai subestimați, din păcate. Cum îmi spunea un prieten la masă, după ce discutasem despre diverși chitariști, “ăia încă învață, ăsta cântă”. Și prietenul respectiv nu se entuziasmează deloc ușor. Mă uitam la el și mă vedeam pe mine cel de acum douăzeci de ani.

Efectul Akkerman într-o seară ploioasă de joi, magia momentului și promisiunea unei revederi încă neanunțate.