Joe Bonamassa face cadouri
Postat: 18/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, free, gratuit, Joe Bonamassa, rock Scrie un comentariuJoe este un om care se promovează. Enervant de mult și câteodată într-o manieră aproape disperat-arogantă, dar o face.
Până la urmă, nimic de reproșat, (și) asta e treaba lui, are ceva de vândut și ne bate la cap să cumpărăm; decizia finală e a fiecăruia.
Ca orice bun vânzător, face cadouri, dă bombonele și floricele. Cel mai nou pe listă, o colecție de 10 piese, din toate perioadele carierei sale de până acum, gratuit. Sau mă rog, plata este adresa de mail a fiecăruia și înscrierea pe lista lui de distribuție (și vin newsletterele, nu vă faceți iluzii).
Procedura e simplă; intrați la http://jbonamassa.com/free-bonamassa-album/ și urmați instrucțiunile.
Audiție plăcută!
Ma Rainey, mama blues-ului
Postat: 18/06/2014 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: blues, ma rainey Scrie un comentariuOrice copil are doi părinți. În cazul blues-ului, tatăl a fost W.C. Handy, iar mama, Ma Rainey.
Născută Gertrude Pridgett, în 1889, a fost unul dintre primii artiști profesioniști cunoscuți de blues, prima generație care a și înregistrat.
Ne-a lăsat peste 100 de cântece și a cântat alături de cei mai mari ai vremii, inclusiv Louis Armstrong. Din păcate, placa de patefon nu a reușit niciodată, se pare, să-i surprindă abilitățile vocale energice și frazarea maiestuoasă (Paramount erau notorii pentru calitatea sub-mediocră a înregistrărilor și materialele proaste folosite).
S-a retras în 1935, în orașul natal, Columbus, din Georgia, unde a condus două teatre. În 1939 a murit în urma unui atac cardiac.
N-a fost uitată și moștenirea ei s-a păstrat. E intrat atât în Blues Foundation Hall Of Fame (1983), cât și în Rock and Roll Hall Of Fame (1990). S-au scris cărți și piese de teatru despre ea, s-au scris cântece (Bob Dylan a pomenit-o în “Tombstone Blues”, de pe “Highway 61 Revisited”), a apărut pe timbre poștale… Ma Rainey este parte a moștenirii culturale americane.
Mi-am amintit de ea odată cu finala sezonului IV al “Boardwalk Empire” (senzațională coloană sonoră cu muzică din anii 1890 – 1920, nu degeaba a câștigat un Grammy). Chiar dacă aș fi pasionat de autenticitate, prefer varianta modernă a “Farewell Daddy Blues”, cântată, culmea, de o tânără actriță, Margo Bingham. Sper că și Ma ar fi fost de acord cu mine.
Blues Pills la debut
Postat: 12/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues pills, heavy, nuclear blast, psihedelic, retro, rock Scrie un comentariuNuclear Blast era sinonim odată cu metalul extrem. Lucrurile s-au mai schimbat, iar pe 25 iulie vor lansa albumul de debut Blues Pills.
Retro-rock, heavy blues cu accente psihedelice, cvartetul suedezo-francezo-american are deja un EP la Crusher Records, “Bliss”, și a atras deja atenția presei.
Toată povestea asta retro nu e ceva nou și unii au beneficiat destul de pe urma ei, de la Wolfmother până la Rival Sons, de exemplu. Elin Larsson aduce mai degrabă a Grace Slick decât a Janis, iar trupei i se prevede un viitor strălucit. Baftă!
7 decenii de Johnny Winter
Postat: 10/06/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, johnny winter Un comentariu2014, mare an mare pentru Johnny Winter care aniversează 70 de ani de viață, cea mai mare parte petrecuți pe scenă și în studiouri.
Mai alb decât texanul albinos (și fratele său Edgar) nu s-a inventat vreodată, cel mai neașteptat campion al unui gen de muzică atât de neagră, într-o Americă în pline frământări rasiale. La 17 ani îl bătea la cap pe BB King să îl lase să urce pe scena pe care acesta cânta. Agasat, BB a cedat până la urmă. Când a terminat de cântat, l-a aplaudat, împreună cu toată sala (în care el și fratele său Edgar erau singurii albi).
Cariera ce a urmat face parte deja din istoria blues-ului modern. Pendulând constant între country blues în tradiția lui Robert Johnson și blues rock-ul de voltaj înalt, mereu ancorat în Texas blues, Winter este veriga dintre școala de blues britanică și southern rock-ul à la Allman Brothers și Lynyrd Skynyrd.
A avut o viață presărată cu toate stereotipurile bluesman-ului, inclusiv probleme cu drogurile, management prost (sau rău intenționat), cântări sub-mediocre (politicos vorbind)… Johnny Winter le-a văzut pe toate, bune și rele. Întrebat care ar fi momentul de care este cel mai mândru, a răspuns fără ezitare – cele trei albume (câștigătoare de Grammy) pe care le-a produs pentru mentorul său, Muddy Waters, în anii ‘70.
La festivalul South by Southwest a avut loc premiera “Johnny Winter: Down and Dirty”, un film brutal de onest al lui Greg Olliver (co-regizor/co-scenarist/producător al “Lemmy”).
Compilația “True To The Blues” îi retrasează parcursul discografic în 4 CD-uri esențiale și în toamnă este programat să iasă “Step Back”, cel de al doilea album de cover-uri din seria denumită de public “Roots” (demarată în 2011 cu albumul cu același titlu).
Toate astea în timp ce Johny Winter Band este în plin turneu, până în noiembrie. Ce să facă omul la 70 de ani? Ce știe și ce a făcut o viață întreagă.
În fine, The Blues Magazine
Postat: 08/06/2014 Înscris în: Știri | Tags: blues, revista, the blues magazine Scrie un comentariuIubit de mulți, cu o istorie aproape centenară, blues-ul nu a avut niciodată (din câte știu eu), o revistă dedicată, la nivel global.
Lucrurile s-au îndreptat acum, Future Publishing (Metal Hammer, Classic Rock, Guitarist…) au început publicarea regulată a unei reviste dedicate, The Blues Magazine.
Au încercat marea cu degetul timp de 12 ediții și acum, începând cu cea de a treisprezecea, publicația a devenit permanentă.
Aviz celor care susțin că muzica asta nu se vinde și nu interesează pe nimeni. Sau cum întreba stupefiată odată o prietenă la o cântare de blues, “chestiile astea sunt geniale, de ce nu le aud nicăieri?” Pentru că nu le promovează mai nimeni, e mai simplu cu bumți bumți și o ciorbă autohtonă.
Midnight Burst 