În furcile spânzurătorii
Postat: 21/03/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, folk, gallows pole, leadbelly, Led Zeppelin Scrie un comentariuAdică “Gallows Pole”, pe care o știam, evident, de la Zeppelin. Știam eu vag, așa, că e tradițională, dar, când am dat peste Leadbelly și “The Gallis Pole”, micul meu univers ordonat a început să ceară curățenia de primăvară, aia pre-pascală.
Nu numai că e tradițională, dar e atât de veche, încât nici nu se mai știe de unde a plecat. Vreo 50 (cincizeci) de versiuni s-au găsit în Finlanda, una în Suedia, alta în Germania, încă una ajunsese de nebună prin Lituania, iar pe alta a cules-o Bela Bartok în Ungaria. În insulele britanice se pare că a ajuns cel mai recent și în varianta cea mai deteriorată (o fi luat apă la galoși, deh!).
Mai rău de atât, ca la Radio Erevan, nu e doar cântec, e și poveste, și fabulă, și joc de copiii și doar șefu’ ăl de sus mai știe ce încă.
În general, e vorba despre o donșoară (uneori fecioară, alteori nu), pe cale de a fi spânzurată. Câteodată e salvată, după ce și-a luat șpaga călăul. Sau i s-a dovedit nevinovăția, nu e clar. Asta e varianta optimistă.
În varianta pesimistă, fie nu s-a găsit șpaga, fie nu s-a adus dovada necesară, deci, logic, execuția continuă. În varianta de-a dreptul crâncenă, s-a găsit și șpaga, s-a și livrat organelor de decizie/execuție și totuși se purcede conform planificării inițiale.
De multe ori, aceste variante dark sunt condimentate cu blesteme și zicături de neamuri până la a enșpea spiță. În varianta ungară, se pare că șpaga a fost dată în natură, de către acuzată direct judecătorului. Cetățeanul a acceptat mita și după consumare a trimis-o la spânzurat. Chestie care s-a lăsat cu circa 13 blesteme în text.
Partea mai tristă este că în majoritatea variantelor nu se prezintă dosarul acuzării. Să știm și noi publicul ce făcuse doamna. Și nici nu se inventaseră știrile de la ora 5 și barzii ăia populari am mai auzit în ce condiții relatau. Prin birturi… Sub influență… În fine.
Evident că a trecut și oceanul, la pachet cu restul folclorului european. SIngura modificare esențială a fost că doamna a devenit domn, la americani nu se purta spânzuratul femeilor, se pare.
Și uite așa, a ajuns și la Leadbelly, alt personaj de poveste blues (se spune că a fost și eliberat din pușcărie de vreo 2 ori, pe motivul “dom’le, cântă prea bine și avem nevoie de el la chefuri”). Dacă nici asta nu mai e exemplu de globalizare avant la lettre…
Mai din folclorul britanic, mai din obsesia pentru blues a Zeppelinilor, au ajuns și ei s-o pună pe Led Zeppelin III. Dar le-a plăcut atât de tare încât au continuat s-o cânte și după închiderea obloanelor formației, atât ca Page&Plant, cât și ca Robert Plant solo.
Mereu Hendrix, iar „Little Wing”
Postat: 14/03/2011 Înscris în: Muzică | Tags: andy aledort, blues, Eric Clapton, hendrix, little wing, rock, sheryl crow, steve ray vaughan Scrie un comentariuFacem ce facem și ne întoarcem mereu la Hendrix. Au fost chitariști mari înaintea lui, au venit alții după, și totuși… referința rămâne mereu Jimi.
Cum spunea cineva, “a stat 4 ani sub reflectoare, a avut 600 de concerte, a apucat să scoată 4 albume oficiale, și dă de lucru la o lume întreagă de 40 de ani încoace”.
Parcă devine mai actual de la o zi la alta. Poate că Stranglers aveau dreptate, “no more heroes anymore” și atunci suntem forțați să ne întoracem la alte vremuri. Sau poate că a fost chiar atât de mare, de genial si de carismatic și e pe cale să devină arhetipal. Poate că e deja și nu ne-am prins încă.
Nu mai știu cum am dat peste el, știu doar că eram disperat să-l ascult încă dinainte să fi auzit vreo notă. Și parcă a fost mereu prezent, indiferent dacă îl ascultam sau nu.
Așa că…. “Little Wing”. Inspirată de cântarea de la Monterey, înregistrată în 1967, pe “Axis: Bold As Love”. Una dintre cele mai iubite piese ale lui Hendrix, era și una dintre favoritele lui.
Mulți au preluat-o, unii mai inspirați decât alții. Steve Ray Vaughan a înregistrat o variantă foarte personală, apărută postum (chiar dacă live a tot cântat-o). Clipul a fost acuzat că e promo pentru Fender. Și ce dacă?!
Eric Clapton a inclus-o pe un al mare album, “Layla And Other Assorted Love Songs”, Sting pe “… Nothing Like The Sun”, violonistul Nigel Kennedy pe “The Kennedy Experience” (la București a cântat un concert întreg de Hendrix, traumatizând o sală întreagă de rătăciți care se așteptau probabil la Bach și Vivaldi).
Până la Santana cu Joe Cocker, pe albumul de anul trecut, “Guitar Heaven”, Skid Row, Def Leppard, The Corrs, G3 în Denver (cu Malmsteen)… Până și Kirk Hammett a fost pârât că ar fi cântat-o live. Pe Paul Gilbert l-am auzit personal anul trecut, la Silver Church.
Adică e deja a noastră, a tuturor.
Și dacă tot e, are Andy Aledort (mare chitarist, mare profesor, mare expert în Hendrix) o lecție despre cum se cântă piesa, de pe un dvd făcut pentru Guitar World. Intro-ul, atât au dat public, atât dau și eu.
Canned Heat: Iar la drum, la drum, la drum
Postat: 11/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: blues, boogie, canned heat, cry baby, cyndi lauper, katie melua, on the road again, pop, rock, wah Scrie un comentariuAm căutat și am găsit. Canned Heat e un combustibil solid, alcool gelificat cu parafină, folosit la încălzitul mâncării. Că despre trupa Canned Heat mai auzisem.
Păreau să fie pe drumul cel bun către înălțimile rarefiate ale celebrității și totuși nu le-au atins niciodată. Au cântat la marile festivaluri ale momentului lor (Monterey, Woodstock), i-au adus pe alții sub lumina reflectoarelor (Albert Collins, de exemplu), au înregistrat o gramădă de albume. Și n-au ajuns staruri. Mai rău, au fost folosiți și ca pool de recrutare de John Mayall, de exemplu. La Canned Heat i-a găsit pe unii ca Harvey Mandel și Walter Trout.
“On The Road Again” este o adaptare a unui cîntec din 1953 al lui Floyd Rose, la rândul lui adaptare a unui blues din 1928, al lui Tommy Johnson. Pfff, complicat.
A fost preluat de mulți, ba în studio, ba live, una dintre cele mai noi versiuni fiind a simpaticei tuturor, Katiusha Melua, pentru albumul din 2005, “Piece By Piece”.
În cazul în care s-a oripilat cineva, Cyndi Lauper a scos anul trecut un album de blues, da, da. “Memphis Blues” îl cheamă și a fost nominalizat la Grammy. Mie nu mi-a plăcut ce am ascultat de pe el, da’ poate că bluesul devenit trendy și încă n-am aflat.
By the way, Canned Heat încă există (chit că schimbările de personal acoperă un cerceaf întreg). Oare chiar or să aibă ghinion până la sfârșit? Care sfârșit sigur o să-i prindă pe drum, la pariu.
* * *
A apărut un documentar foarte simpatic, “Cry Baby – The Pedal That Rocks The World”. Exact despre ceea se spune în titlu, pedala wah. Filmul poate fi vizionat, gratuit, liniștit și nu neapărat în liniște pe site-ul său propriu.
E acolo și un concurs, organizat de Dunlop. Inițial am fost iritat că nu pot participa decât americanii. M-am mai gândit puțin și am decis că oricum nu vroiam să câștig o pedală cu 5500 de cristale Swaroswky pe ea, ar fi fost prea penibil.
Ceasuri rele și vrăjitorii
Postat: 09/03/2011 Înscris în: Muzică | Tags: black magic woman, blues, peter green, rock, santana Scrie un comentariuDe multe ori, o preluare devine mult mai cunoscută decât originalul. Cel care o preia și-o însușește atât de mult încât piesa devine ca și a lui. Un caz fericit de adopție.
“Black Magic Woman” este indubitabil copilul biologic al lui Peter Green. Dar pentru Fleetwood Mac, trupa de atunci a lui Green, a fost o rățușcă urâțică. A ieșit pe single în 1968, mai apoi pe compilații, niciodată pe un album de studio.
Anii au trecut repede, și în 1970 rătușca a ajuns în curtea lui Carlos Santana. Nu avea ce peria, dar i-a schimbat plumajul și aranjamentul, l-a făcut și medley cu “Gypsy Queen”, o piesă din 1966 a lui Gabor Szabo și vorba aceea, lo and behold, rătușca s-a transformat în ditamai lebăda de competiție.
“Abraxas” a fost un mare succes în bună parte datorită prezenței “Black Magic Woman”. Albumul, apărut în 1970, a fost certificat cvadruplu platină (adică, la americani, a vândut 4 milioane de exemplare) în 1986. Și “Black Magic Woman” este atât de asociat cu Santana, încât prea puțini se mai gândesc la Peter Green și Fleetwood Mac.
Nu a fost singura intersectare a celor doi artiști (din păcate, și Peter Green este una dintre poveștile tragice ale rock-ului). Green a fost una dintre influențele clare asupra lui Santana și acesta l-a tratat mereu cu foarte mult respect. Inclusiv în momentul penibil în care Fleetwood Mac, proaspăt primiți în Rock’n’roll Hall Of Fame nu l-au invitat să participe la ceremonie. În schimb a apărut în concertul asociat evenimentului, invitat de Santana. Se întâmpla în 1998.
You rock! Și ei la fel!
Postat: 08/03/2011 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: blues, g3, joe satriani, john petrucci, lectie, record, rock, Steve Vai, yngwie malmsteen Scrie un comentariuNu pot spune decât… Wow!!! Era nevoie de 25 de like-uri ca pagina de Facebook să poată primi o adresă fixă. Ei bine, datorită vouă, acum o are – www.facebook.com/midnightburst. Mulțumesc!!!
* * *
Turneul G3 a început în 1996 la inițiativa lui Joe Satriani și s-a desfășurat în fiecare an, până în 2007.
Din păcate, prea puțin material s-a publicat; cu siguranță au fost momente incredibile care au rămas doar în memoria spectatorilor. Vorba cuiva, “experiența live nu se poate downloada”.
Pentru amatorii de detalii, Wikipedia are o pagină excelentă despre turneu. M-am luat cu mâinile de cap când am citit, nu realizasem adevărata amploare a concertelor.
Partea mea preferată a acestor concerte a fost mereu momentul de final, în care headlinerii cântau împreună piese clasice (de ce ajungeau oare atât de des la Hendrix?! Hmm!!). Moment în care deja se distrau copios, departe de ceea ce îi consacrase. Și parcă atunci deveneau mișto la maximum.
Site-ul oficial G3 – http://www.satriani.com/G3/
G3 la MySpace – http://www.myspace.com/g3live
* * *
Că tot dau peste dom’ Vai peste tot zilele astea (ceea nu e ceva rău), încă nu s-a anunțat oficial dacă i s-a omologat recordul sau nu. Totuși, partea cea mai bună este că stream-ul lecției este disponibil la http://www.livestream.com/berkleemusic?pid=2645. Plus clipurile promo cu Nigel Tufnel. Și nu, “This Is Spinal Tap” nu mi se pare excesiv de nostim. Poate de un rictus și câteva citate ca și private jokes, cam atât.


