Gregg Allman, călărețul de la miezul nopții

Anul trecut Allman Brothers Band lipseau motivat de pe scena festivalul Crossroads al lui Clapton. Anii, nu, deceniile de abuzuri îl făceau pe Gregg Allman să transmită mesajul de scuze de pe patul unui spital, după un transplant de ficat.

Frații Allman, Duane și Gregg, se numără printre părinții fondatori ai rock-ului sudist. Unii spun că sunt chiar arhitecții responsabili pentru întreg curentul.

Au devenit legendari atât pentru abilitățile muzicale, cât și pentru excesele din viața privată. Când chitaristul Dickie Betts a fost dat afară din trupă pe motivul că ar bea prea mult, toată industria a râs în hohote. “E ca și cum ai fi dat din mafie pentru că ești prea violent”.

Mi s-a mai spus că sunt ireverențios și sunt de acord. Până la urmă, un artist genial rămâne tot un om și nu neapărat unul extrem de simpatic (sau devreme acasă, sau ce mai vreți). Să nu dăm cu pietre, dar nici să nu-i desenăm pe icoane. Pe de altă parte, fanului din mine îi este extrem de ciudă; dacă o lăsau mai moale cu sticla, seringa și petrecerea continuă poate aveam mai multă muzică, mai mult timp. Na, sunt egoist, reclamați-mă.

Duane Allman ne-a părăsit prea repede, în 1971. Gregg a păstrat numele trupei si a continuat, creându-și și o carieră solo, din 1973 încoace.

Deși în iunie avea loc transplantul de ficat (se luptă și cu o hepatită C din 2007), în noiembrie ieșea un album neașteptat, “Low Country Blues”, la Rounder Records.

Low Country Blues

Despre blues și album, povestește singur.

Un succes enorm al Allman Brothers a fost “Midnight Rider”. Pe “Low Country Blues” își face apariția “Just Another Rider”, potențialul succesor. Singura piesă originală de pe album, a fost scrisă împreună cu Warren Haynes.

Just another midnight rider? Habar n-am dom’ Gregg, dar mai vreau d-astea. Multe!

Site-ul oficial Gregg Allman – http://www.greggallman.com/.


O nuanță mai albă de palid pe podul suspinelor

Tocmai era să fac un atac de panică. Am realizat că deja mă născusem când se lansa “A Whiter Shade Of Pale”. Asta e, sunt și eu vintage, ca și cântecul. Sau suntem doar retro? Nu știu, despre clasificările astea să-și dea cu părerea cineva avizat.

Eu suspectez că Gary Brooker și Keith Reid erau puși pe mișto, mai și consumaseră (deh, vremurile experimentale) și ne-au făcut tuturor o glumă pe care o luăm tot mai în serios de mai bine de 4 decade încoace. Și au semnat-o Procol Harum.

Cea mai difuzată și cântată piesă în Marea Britanie din ultimii 70 (și mai bine) de ani, înregistrată în peste 900 de versiuni de diverși, este și una dintre cele mai discutate, analizate și tocate din toate timpurile.

Nimeni (da’ nimeni) nu are habar despre ce e vorba în text. S-au scris cărți despre versurile astea și s-au luat de păr critici de rock din cauza ei. Era și o glumă, cu un critic muzical care ajunge în rai și se trezește tras deoparte de șeful cel mare însuși: “auzi, am o teorie despre textul de la A Whiter Shade…”

Acum serios, până și titlul ar trebui să ne aprindă un beculeț de alarmă; ce-i aia “o nuanță mai albă de palid”? Licență poetică? Scoasă de o trupă cu un nume despre încă se dezbate dacă provine din latina zdrobită sau de la numele unei pisici birmaneze?

Gluma a prins rădăcini adânci în cultura contemporană – avem un asteroid și o orhidee Procol Harum, iar “a whiter shade of pale” a devenit expresie de sine stătătoare în engleza colovială.

Procol Harum a fost și una dintre puținele trupe vestice care au cântat în România în anii ‘70. Din păcate, din câte știu, la momentul respectiv nu mai avea în componență pe unul dintre cei mai mari chitariști de blues-rock din toate timpurile, Robin Trower.

Paul Gilbert l-a numit chitaristul lui preferat și influența muzicală majoră. A avut și succes de vânzări, dar nu a devenit niciodată un superstar. Iar “Bridge Of Sighs” este o piesă indispensabilă în catalogul de chitară modernă blues-rock.

Trower este una dintre acele furnicuțe muzicale geniale necunoscute maselor largi.  Din păcate sau din fericire, e altă discuție.

Din 1973 încoace scoate album după album și pleacă în turneu după turneu. Pe site-ul magazinului său online, în ianuarie a apărut un anunț: “Toate tricourile sunt în turneu cu Robin Trower, până la sfârșitul lui iulie 2011”.


Cum să ascundem concertele de spectatori

Când am început blogul mi-am propus să scriu doar despre ce îmi place. Mă surprind încălcându-mi decizia inițială tot mai des. Viața nu mai bate filmul, îl calcă în picioare și îl malaxează până devine realitate paralelă.

Anul acesta debutează un trend excepțional. Organizatorii de concerte par să facă tot posibilul ca să evite prezența spectatorilor potențiali. Altfel nu-mi explic de ce nu se deranjează să anunțe spectacolele. Cireașa de pe tort, deja o parte dintre spectacole sunt plasate fix în cele mai nepotrivite locații pentru artiștii respectivi.

Dar poate e concurs și n-am aflat. Cel mai secret show, cei mai mulți spectatori ajunși din greșeală la cântare, cea mai puțin inspirată alegere a datei…

Spicuiesc din buchețelul de șlagăre ale momentului.

Manu Chao, 16 aprilie. La Sala Palatului??? Data trecută au fost 20.000 de oameni la Romexpo (că au fugit și de la Nelly Furtado; până și Nela ar fi fugit să-l vadă, da’ fusese plătită să cânte, fix în paralel). Au țopăit non-stop, că așa se intâmplă la concertele ăstuia. Excepțională ideea să îi înghesui într-o sală prea mică (da, e mult prea mică pentru concertul ăsta) și mult prea plină cu scaune. Excepțională și promovarea; am aflat astăzi pe Facebook, din greșeală, pentru că își luase cineva bilete.

Manu Chao – un moment relativ calm, dintr-un concert de dimensiuni relativ modeste

Sting, 6 iunie. În Piața Constituției. Corect, sigur va fi plin, nici n-a mai cântat pe aici, nici un motiv să nu strângă măcar tot atâția oameni ca și AC/DC și Bon Jovi. Thumbs up!

Bestfest revine, excelent, aplaud. O locație nouă, în Pipera Tunari, la îndemână dacă ești deja plecat cu cortul în excursie. Nu, mulțumesc! Dacă se va întreba cineva unde sunt oamenii, am un hint – la Romexpo. Poate nu vor avea ghinionul să se întâmple cumva Sonisphere fix în aceleași zile. Dar dacă se întâmplă și Skunk Anansie cântă în mijlocul câmpului gol, nu ia nimeni vreun premiu dacă ghicește că spectatorii lor sunt dincolo. Cârcotesc și cobesc? Nuuu, doar și Ciuc Fest a fost un mare succes anul trecut.

În rest, toate bune. Pe blat, încetișor, să nu se prinză spectatorii, pe burtă, că-i apa mică, să nu descopere ceva nou, poate le și place, doamne ferește!

Din micile perle pe care era să le ignor din lipsa informației – Eddie “The Chief” Clearwater (23 martie, Hard Rock Café) și Smokin’ Joe Kubek & Bnois King (11 aprilie, Jukebox)

Acum am văzut că lista de concerte există pe Metalhead, nu numai pe site-urile Eventim si MyTicket. Bravo lor, respect, m-am abonat la newsletter. Dar nu e cam puțin?

Nu vin oameni la cântări? Ar veni dacă ar afla de ele, săracii.


De ce îmi plac irlandezii

Pentru că sunt veseli și când sunt triști? Pentru că irlandezele sunt frumoase și drăcoase? Pentru că au inventat whiskey-ul și berea Guinness? (Da, știu, cearta cu scoțienii asupra întâietății a început încă de când s-a inventat alcoolul.)

Motive sunt multe și părerea mea este că, dintre toate popoarele Europei, sunt cei mai asemănători cu noi, Nu-mi argumentez punctul de vedere, e doar un blog și vreau să postez astăzi. Există și ceva deosebiri, că doar nu suntem gemeni identici.

Un amic din Belfast mi-a adus astăzi sub ochi ultima inițiativă locală. Oare ce animă spiritul civic nord-irlandez? Păi vor să-i facă statuie lui Gary Moore. Printre problemele cotidiene de toate felurile, au găsit timp și energie ca să onoreze un muzician de rock și blues. O pagină de Facebook a inițiativei e și ea în picioare.

Nici n-ar fi prima de gen. În Dublin există o statuie a lui Phil Lynott. În Ballyshannon alta, a lui Rory Gallagher. Click pe nume și se afișează.

Mai mult, par a se plimba printre ei și astăzi. Ambele statui sunt la nivelul solului, nu au simțit nevoia să îi înalțe pe socluri inaccesibile.

Evident că statuia lui Phil e plantată exact în fața unei cârciumi, “Bruxelles”. Ocolind un grup de muzicieni care îl înconjuraseră, de ziceai că și Phil cel de bronz e în trupă, am intrat în birt (așa mi-a explicat un amic de la Mureș, “dacă se mănâncă și se bea, clar, e birt”). Agățate în spatele tejghelei erau discurile de aur și de platină americane decernate pentru coloana sonoră a filmului “The Commitments” (dacă nu l-ați văzut, grăbiți-vă, pe cuvânt că merită).

Am întrebat și eu ce-i cu discurile. “Aaa… păi veneau toți să bea aici. Da’ ai văzut statuia lui Phil, de la intrare? Și el bea aici și dup-aia cânta la subsol”. Corect, subsolul acum e heavy metal până la tencuială. Și doar nu erau să țină premiile alea în vitrina de acasă.

Sigur o să aibă și Gary Moore statuie în Belfast. Și cum ar putea să nu-mi placă un popor care își onorează public muzicienii pe care îi iubește?!


Sunt norocos, am zis!

Aseară am ajuns încă o dată la concluzia ca sunt un om norocos. Fac chestii mișto, de care mă bucur și sunt recunoscător că pot să le fac.

Primul articol pe lista de bucurii – am terminat toate pregătirile pentru a fi la Musikmesse, în Frankfurt, în aprilie. Nu mai am decât să mă ambalez și să mă deplasez când vine vremea.

De ce sunt atât de bucuros? Musikmesse este unul unul dintre cele două târguri majore pentru producătorii de instrumente și echpamente muzicale. Nemții susțin că ar fi cel mai mare, probabil că organizatorii NAMM Show-ului sunt de altă părere.

Musikmesse 2011 – mission for music

Nu contează care e cel mai mare, sunt absolut comparabile, două nebunii de expoziții, anunțuri, cântări, muzicieni peste muzicieni… Ziua deschisă publicului este prea mică pentru tot ce se întâmplă acolo. Și aproape orice este posibil. Să primești un autograf de la Jim Marshall sau să vezi o expoziții de chitare vintage (anul trecut era o mare cușcă securizată în care tronau “Blackie”, a lui Clapton, și “Lenny”, a lui Stevie Ray; cușcă înconjurată de o parte de colecția de chitare vintage a lui Matthias Jabs – Scorpions)… Să vezi un concert Paul Gilbert, Steve Lukather sau Ana Popovic, sau să te ferești din calea lui Kerry King (e el mic de statură, da’ parcă n-aș sări la ceartă dacă am altceva mai bun de făcut)… Toți producătorii expun cele mai noi modele din ce fac și ei, își aduc artiștii aflați sub contract și se bagă în seamă cât de tare pot. O nebunie sonoră, vizuală, emoțională și tot ce mai vreți. Și pentru în contul unui bilet general de intrare de circa 20 de euro? Zău că mi se pare aproape simbolic.

Deci am stabilit, pe 9 aprilie îmi serbez ziua de naștere în mijlocul târgului, printre fetele de la Dean și/sau, dacă am baftă, alături de Kim Falcon, la Gretsch.

* * *

Și am ajuns și la bucuria nr.2, pentru că aseară, după cum am anunțat, m-am prezentat în Tribute, ca să-i văd pe Aquarius.

Ieri a fost ziua lui Eugen Caminschi (la mulți ani, trăiască si-nflorească) și ne pregătim să ieșim din zodia Vărsătorului. Nu-i nimic, revine la anu’, ca și Aquarius, trupa de prieteni Vărsători. La bună regăsire!

  Eugen Caminschi  

 
Aquarius Aquarius Aquarius
    Photo: Adrian Coleașă

* * *

Cireașa de pe tort a fost regăsirea în virtual a Emerson, Lake & Palmer.

Unul dintre primele supergrupuri, au fost și una dintre trupele de rock progresiv cu cel mai mare succes comercial. În anii ‘70 umpleau stadioane cu mixtura proprie de muzică clasică și rock și au vândut peste 40 de milioane de albume.

CV-urile membrilor trupei sunt o listă de mari trupe englezești ale anilor ‘60 (și nu numai). Keith Emerson cântase cu The Nice, Greg Lake venea de la King Crimson, Carl Palmer de la Atomic Rooster, după The Crazy World Of Arthur Brown.

La momentul de început fuseseră discuții cu Jimi Hendrix, prin intermediul lui Mitch Mitchell. Cine știe ce ar ieșit dacă Hendrix nu ar fi plecat atât de devreme dintre noi…

Au fost prima trupă pentru care H.R. Giger a făcut o coperți de album (ambele coperți, interioară și exterioară, pentru “Brain Salad Surgery”, din 1973).

S-au desființat în 1979, au încercat să mai dreagă maioneza ca Emerson, Lake & Powell în 1985 și au încercat un comeback între 1995 și 1998.

Nici nu mai contează, au lăsat suficient în urmă și mă consider încă o dată norocos ca mi-au încântat (și ei) adolescența formatoare.

Hmmm, oare cumva or fi scris “Lucky Man” și despre mine?