Delta și Spiritul

Printre prietenii mei se numără și o amică în dezacord (aproape) complet cu plăcerile mele muzicale. Dacă îi pun blues adoarme, dacă e heavy rock zice că e prea tare. Când i-am spus că primul album White Lies e ok, dar Sisters Of Mercy ascultam acum 20 de ani și sunau mai bine, a devenit ostilă.

Ieri am trăit minunea să cădem de acord. Pe ce? Niște copii californieni, Delta Spirit.

Delta Spirit - Paris, April 2009

Am dat peste ei aproape din greșeală. La Berkleemusic am avut norocul unui profesor care este marketing director la Rounder Records (Robert Plant, Allison Krauss, George Thorogood, Kaki King, niște Willie Neslon, niște Rush… d-ăștia). Uitându-mă pe site-ul lor (nu, nu mi-a dat note mai mari pentru asta) am dat peste ceva care îmi suna suspect de bine.

Cică-s indie rock, un amestec de rock și northern soul, dacă vă pasionează clasificările. După nume mă așteptam să fie ceva de blues (Wikipedia mi-a explicat că unul dintre ei a avut un unchi care avea o companie numită “Delta Spirit Taxidermy Station of North Central Alabama”).

N-a fost să fie blues, dar nici rău nu mi-a părut. “White Table” e de pe al doilea album al lor, “History From Below”, de anul trecut. Și mi-a sunat foarte în spiritul “Angel Dance” al lui Robert Plant. De pe “Band Of Joy”, tot de anul trecut.

Chestie de percepție personală și sincronicitate, dar delta spiritului e mare, avem loc cu toții. I-o fi vizitat spiritul deltei pe toți cetățenii implicați.


Ce am făcut joi seara

Păi am ieșit în oraș. Mai prin ploaie, mai prin noroaie, mai printre gropi…

După cum am spus de luni, cap compas Big Mamou, cântă Astero și Up To Eleven. Alt rock, post-grunge, etc etc, etichete sunt multe și destul de irelevante până la urmă.

Astero au fost o surpriză simpatică; postam și câteva poze, dacă ar fi ieșit vreuna din cele făcute orbecăind prin club.

Astero – Fără vină
Astero – Iac-așa

Up To Eleven sunt prieteni (oare ăsta e motivul pentru care au ieșit cât de cât vreo 2-3 poze?). Problemele tehnice par să-i urmărească, dar trupa e în evoluție, încearcă lucruri, au idei, bravo. Baftă!

All in all, m-am simțit bine, o să repet și la o dată ulterioară, cu siguranță.

Up To Eleven Up To Eleven Up To Eleven
    Photo: Adrian Coleașă
Up To Eleven – One Cent
Up To Eleven–Run Away

Nu mai avem Dungi Albe

Gata, s-a terminat, nu mai avem în stoc. Din 2 februarie 2011, White Stripes nu mai există oficial.

[…] The reason is not due to artistic differences or lack of wanting to continue, nor any
health issues as both Meg and Jack are feeling fine and in good health.
It is for a myriad of reasons, but mostly to preserve What is beautiful and special about
the band and have it stay that way. […]

White Stripes

Mie mi-au plăcut. Nu cât să devin un mare fan, dar apreciez ce faceau. Pseudo-primitivismul studiat, minimalismul lo-fi, își au și ele farmecul propriu.

Mi-a plăcut Jack White în “It Might Get Loud”, o gură de aer proaspăt și atitudine între The Edge și Jimmy Page (e adevărat că e și mult mai tânăr decât ceilalți doi).

Mi-au plăcut pentru că și-au găsit vocea proprie, onorându-și în același timp rădăcinile. Au făcut ce și cum au avut chef și probabil că asta le-a și adus succesul. Într-o lume prefabricată, autenticitatea e pasăre rară. Poți să ai atitudine fără să șochezi cu tot dinadinsul. Poți să fii blues, punk și country, toate la un loc și tu însuți, fără să te bați explicit cu pumnul în piept.

White Stripes s-au dus, cei doi își văd de treabă mai departe. Un ciclu s-a încheiat, altele de-abia se desfășoară. Meg a fost mereu mai retrasă Jack mai activ; nu riscăm să nu mai dăm peste el, fie că ne place, fie că nu. Cu Raconteurs, cu Dead Weather, solo… Pe la sfârșitul anului trecut, Danger Mouse anunța că l-a recutat pentru un nou proiect, alături de Norah Jones.

Jack White a spus mereu că “Grinning In Your Face”, a lui Son House, este piesa lui preferată. “Don’t mind people grinning in your face” pare un motto bun.

.Site-ul oficial – http://www.whitestripes.com/.