Lecții cu Kirk: Itty Bitty Jazz Ditty

O trecere printr-o progresie de 12 măsuri. E în G, nu chiar standard.

Din G trece în E7, apoi în A7, până ajunge în fine la cvintă, D. E7 funcționează ca și V pentru A7, care la rândul lui este cvintă pentru D7. De la una la alta, un cerc al cvintelor.

tab


La revedere Jack Bruce!

Ieri, 25 octombrie, ne-a părăsit o altă legendă, Jack Bruce. Avea 71 de ani și s-a stins acasă, în Suffolk, în mijlocul familiei.

Jack Bruce, photo: Mark Hofman

Născut în apropiere de Glasgow, este cunoscut mai ales ca basist, vocalist și compozitor, deși era un violoncelist cu educație clasică, cânta la pian și la muzicuță, iar el însuși se considera pur și simplu un muzician de jazz.

A început să cânte în 1962, cu Alexis Corner, apoi cu Graham Bond (unde i-a avut colegi pe John MacLaughlin, apoi pe Ginger Baker). Au urmat John Mayall’s Bluesbreakers (în perioada cu Clapton) și Manfred Mann, alături de care a avut și primul succes comercial (Pretty Flamingo, 1966).

În iulie 1966, a fondat Cream, împreună cu Eric Clapton și Ginger Baker. Succesul a fost fulminant pentru unul dintre primele supergrupuri din istorie, o trupă devenită legendară. Povestea lor a durat doar ceva mai mult de doi ani, timp în care au vândut 35 de milioane de discuri și li s-a acordat primul disc de platină din istorie pentru Wheels Of Fire (cel puțin așa susține BBC).

Cream a fost momentul său de vârf, comercial vorbind. Cariera solo ce a urmat a trecut prin genuri atât de diverse precum hard rock, jazz, blues, r’n’b, fusion, avangardă, chiar clasică.

Au fost și alte trupe, precum Lifetime (jazz fusion) sau West, Bruce & Laing (blues rock) și o mulțime de alte proiecte și colaborări. Totul condimentat din păcate cu multe probleme personale, inclusiv a bătălie de lungă durată cu drogurile.

Chair dacă nu a mai ajuns vreodată la înălțimile succesului financiar avut cu Cream, timpul ce a trecut nu a făcut decât să-I consolideze reputația de unul dintre cei mai buni basiști din business.

În martie 2014, după o tăcere de studio de mai bine de un deceniu, a apărut Silver Rails, ultimul opus cu material original pe care ni l-a lăsat.

Lumea muzicală, și nu numai, este ceva mai săracă acum când ne-a părăsit. Odihnește în pace Jack!


Zburând sub radar, Johnny A

Cu A de la Antonopoulos, dar cum toată lumea se încurca pronunțând numele a devenit Johnny A de la vârsta de 8 ani.

Mulți spun “lasă muzica să vorbească”, puțini chiar o fac. Iar Johnny A este unul dintre ei. Fără o imagine elaborată, fără show-uri colorate, doar el, publicul și cântecele de care se bucură împreună.

Photo: Paul Lyden

Bucuria evidentă de a cânta a fost ceea ce m-a frapat de când l-am ascultat prima oară. Rar am ascultat ceva atât de fluid și jucăuș, o abordare atât de vocală a instrumentului.

Pentru că este extrem de conștient că ceea ce-și amintesc oamenii sunt melodiile, iar virtuozitatea.tehnică este cel mult admirabilă. Așa că tehnica lui (impecabilă de altfel) este subjugată complet melodiei.

Greu de definit, face parte dintre acei puțini cu un ton și o personalitate muzicală recognoscibile imediat. Mai jazzy, mai rock sau mai bluesy, se exprimă extrem de elocvent prin intermediul instrumentului.

Ignorat de mase, extrem de respectat de egalii săi, își vede de liniștit de drumul său, fără a se uita în stânga sau în dreapta. Cel mai nou album, “Driven”, din 2014, a fost finanțat prin intermediul unei platforme de crowd/fan-funding și realizat integral de Johnny A.

Johnny A - Driven


La mulți ani Al Di Meola!

La schimbare de prefix, fix 60 de ani. Din care fix patru decenii de muzică pentru noi. Fix.

Unul dintre cei mai influenți chitariști de jazz (și fusion și latin și world music și și) a strâns fix peste douăzeci de albume solo, plus colaborări peste colaborări. Din 1974, de la Return To Forever al lui Chick Corea, până la apariția alături de versiunea G3 din 2012 (“Rockin In The Free World”, cu Joe Satriani, Steve Vai, Steve Morse), trecând prin excepționalul Guitar Trio (cu John McLaughlin și regretatul Paco de Lucia) și Rite Of Strings (cu Stanley Clarke și Jean-Luc Ponty)… Lista este enormă și impresionantă.

Continuă să exploreze instrumentul în ambele sale ipostaze, electric și acustic, iar curiozitatea sa muzicală îl poartă pe toate meridianele, de la jazz la latin, de la tango la flamenco, prin sonoritățile Orientului Apropiat, Braziliei sau Africii.

Abilitățile sale tehnice au inspirat mari chitariști, nu numai de jazz, dar și nume ca Yngwie Malmsteen, Richie Sambora sau John Petrucci.

Anul trecut a revenit la una din influențele sale de bază, Beatles, care au și fost motivul pentru care s-a apucat de chitară după cum recunoaște el însuși.

Albumul cuprinde 14 piese Beatles într-un one-man show de virtuozitate acustică. Tinitus-ul l-a făcut să se îndepărteze multă vreme de chitara electrică, dar nu cred că ăsta a fost motivul pentru care albumul este acustic.

Nu este un tribut în adevăratul sens al cuvântului, ci o reinterpretare relaxată și jucăușă. Da, piesele sunt Beatles, dar alchimistul interpret este 100% Meola.

Mai multe detalii, direct de la artist.


Hugh Laurie la Sala Palatului

Ca tot omul, m-am uitat la “House MD”. Pentru că mi-a plăcut, am văzut și episoadele vechi din “Fry & Laurie”. Foarte englezesc show-ul, dar mi-a plăcut și ăsta.

Când Hugh Laurie s-a apucat de scos albume (că de cântat cânta deja de destulă vreme), le-am ascultat și pe ele. Mi-au plăcut și ele. Suficient de mult ca să vreau să-l văd live.

Hugh Laurie & The Copper Bottom Band

Oricât văzusem, oricât ascultasem, nimic nu m-a pregătit pentru ce s-a întâmplat sâmbătă seara pe scena Sala Palatului (felicitări că după atâția ani a funcționat în fine și aerul condiționat sau ce ventilație e în sala respectivă).

Am și eu la activ câteva concerte care m-au marcat la modul total, fără rețineri – Manu Chao, Robert Plant… După seara de sâmbătă, Hugh Laurie a ajuns în Top 3-ul meu personal.

La trei ani după primul album, Laurie se bucură ca un copil de fiecare moment pe care îl petrece pe scenă. Actorul cu vechi ștate pare să nu poată depăși gratitudinea de a putea fi pe scenă ca muzician. Și a știut să se înconjoare cu muzicieni pe măsură. Nu numai profesioniști desăvârșiți, dar în primul rând oameni care să cânte cu plăcere și poftă de viață.

Laurie este în primul rând un entertainer, iar spectacolul său exact asta a fost, entertainment de cel mai înalt nivel. Mai degrabă un musical decât un concert, a avut toate ingredientele necesare – cântece (genială alegerea repertoriului de la Leadbelly și Bessie Smith, trecând prin Louis Prima și Billy Taylor/Nina Simone, până la Randy Newman), actorie, dialog, dans… Totul susținut de o infrastructură foarte atent gândită – decoruri, lumini, costume.

Încă și mai rar, cei de pe scenă nu au lăsat vreun moment senzația că ar fi venit să semneze condica. Cu siguranță un show îndelung repetat și pus la punct în cele mai mici detalii, nimeni de pe scenă nu a lăsat vreun moment altă impresie decât a plăcerii de participa. Un spectacol care a profitat de toate atuurile lui Laurie – actor, regizor, instrumentist, cântăreț, cu o distribuție de excepție.

Au fost oameni care au strâmbat din nas. Vor fi întotdeauna, orice s-ar întâmpla pe scenă. I-aș compătimi, dacă m-ar interesa părerea lor ofilită. Dacă ceea ce s-a întâmplat sâmbătă seara nu le-a bucurat sufletele, probabil că nimic nu poate să o facă.

Cât despre mine, nu pot decât să fiu profund recunoscător că am avut ocazia să trăiesc acest moment. Atât.

PS: Am fi postat poze, ca de obicei, pe pagina de Facebook a blogului, dar organizatorii au anunțat interdicția totală de a introduce camere foto în sală.