Pyogenesis în Fabrica

Cu Pyogenesis m-am întâlnit demult, așa cum povesteam aici. Pentru că i-am ratat la prima lor vizită în țară, la November to Dismember 2014, duminică 22 aprilie a fost ocazia de a-i vedea live.

Timpul a trecut, oamenii s-au schimbat, s-a schimbat și muzica, dar până la urmă, orice criterii am lua în considerare, Pyogenesis și liderul său, Flo Schwartz sunt o poveste de succes.

În pofida debutului death-doom, nu au fost niciodată metal în adevăratul sens al cuvântului. De când au prins aripi (și asta s-a întâmplat foarte devreme în carieră) au amestecat genurile muzicale într-o manieră deconcertantă, de la goth la punk și de la metal la pop, cu o ireverență de o ludicitate foarte serioasă (sau o serizitate ludică?). Probabil că asta i-a costat niște fani, debusolați de diversitate, dar ce nu li s-a putut reproșa vreodată a fost calitatea produsului final.

Pyogenesis, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Și exact asta s-a văzut și în concertul din Fabrica. O trupă veterană, dezinvoltă și plină de energie, care a prezentat mai bine de două decenii de istorie personală. De la Fade Away și It’s On Me (piesele de pe Sweet X-Rated Nothings cunoscute și așteptate de toți), trecând prin Twinaleblood și Undead (de pe Twinaleblood) sau Don’t You Say Maybe (de pe She Makes Me Wish I Had A Gun), până la cântecele noi – Steam Paves Its Way, Lifeless și Flesh And Hair, de pe A Century In The Course Of Time, sau I Have Seen My Soul și Blaze, My Northern Flame, de pe A Kingdom To Disappear – seara a fost o retrospectivă salutară și salutată de toți cei prezenți.

Pyogenesis, by Adrian Coleașă 2018

Photo by Adrian Coleașă

Un tur de forță grațios, o demonstrație de showmanship într-un setlist pus la punct cu multă grijă și inteligență, Pyogenesis a dat mai mult decât un concert. A fost o sărbătoare și o lecție, din toate punctele de vedere.

Cumva, încercând să rezum ceea ce s-a întâmplat, un citat din frații Strugațki m-a bântuit și n-a vrut să mă părăsească: Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat…

Pyogenesis, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Iar pentru cei care i-au ratat de data asta, mai există o șansă. Pe 19 mai vor fi la Rock’N’Iași și vorba cântecelor, Don’t You Say Maybe, The Best Is Yet To Come

Iar galeriile foto ale serii din Fabrica sunt disponibile aici și aici.

Adrian Coleașă


ZOB, după 25 de ani

În anul de grație 1993, sezonul primăvară-vară (că nu mai știu nici eu data exactă), o veste minunată s-a răspândit prin oraș. O trupă englezească de punk urma să cânte în ceea ce atunci se numea Tehnic Club. N-auzise nimeni de Dog On A Rope (poate doar prietenul Bogdan, dar enciclopedismul lui ne depășește pe noi muritorii), dar nu-i așa, erau englezi, erau oi!, punkeri adevărați de la mama lor, activiști pentru drepturile animalelor, the real deal. În deschidere aveau și niște trupe românești de care nu mai auzisem (mai puțin Tectonic), foarte bine, cu cât mai mulți cu atât mai veseli.

Și pentru că n-ai cum să recunoști istoria în timp ce se face, iar ironia majoră se relevă de-abia în timp, headliner-ul serii a dispărut după câțiva ani (un LP și două 7”-uri), în timp ce debutanții au început cariere cel puțin notabile. Pentru că necunoscuții de atunci au fost Șuie Paparude, Ura De După Ușă și mai ales, ZOB, toate trei trupele la concertul de debut în București sub numele respective, așa s-au aliniat planetele și au zâmbit cu subînțeles.

Anii au trecut, două decade și jumătate, poveștile celor trei grupuri sunt binecunoscute, iar astrele s-au aliniat din nou. Timpul și-a spus cuvântul, cu bune și cu mai puțin bune, iar ZOB și-a reunit toți membrii pentru a celebra o aniversare dorită și necesară.

ZOB, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Pregătirile au demarat, din toate colțurile (orașului și planetei) s-au strâns împricinații și s-au apucat de treabă, iar cei care o doresc să arunce o privire la bucătăria internă o pot face aici.

Inevitabil a venit și seara zilei de vineri, 20 aprilie, și clubul Quantic s-a umplut pentru 25 Weird Rounds Reunion. Fără altă promovare decât event-ul de pe Facebook și cea din gură-n gură, sala generoasă a fost plină, paradoxal pentru unii, de așteptat pentru alții, pentru că ZOB este un nume mult mai relevant și îndrăgit decât ar părea cuiva din “exterior”.

ZOB, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Ziua a început devreme, camera a tras cu… ochiul obiectivului, iar ce a surprins e vizibil aici.

Setlistul a cuprins piese din tot repertoriul, de la Parodisiac până la Deviant, cântate în cor de toată sala. Surprizele au abundat, talentata și mereu zâmbitoarea Mara li s-a alăturat pe scenă pentru Cântec de dragoste, un moment de o delicatețe neașteptată, într-o versiune încă și mai emoționantă prin maturitate, au primit cadouri neașteptate (și gonflate) din public, Iulian Agapie a pictat pe scenă în timp ce se cânta (o piesă – un tablou), mesele de merch au fost pline, inclusiv cu articole aniversare, mereu și peste tot s-a întâmplat câte ceva, într-o nebunie veselă în formă continuată.

ZOB, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Până la urmă cum a fost la concert? O sărbătoare autentică, între prieteni. La nici o altă cântare, în mai mult de 35 de ani (deh, trebuie să le socotesc și pe cele de dinainte de ‘90) nu m-am întâlnit cu atâția cunoscuți, printre care oameni care rar ies la așa ceva.

Rar am întâlnit acest spirit sărbătoresc la un concert în România, o sală atât de mare care să danseze și să cânte de la început până la sfârșit în ansamblul ei mă așteptam să o găsesc în alte părți. Dar iată că se poate.

Prieteni în sală, dar și prieteni pe scenă. Reuniunea nu a fost o vorbă goală, pe scenă au fost toți membrii trupei, foști și actuali. Cam câte trupe, nu doar românești, ar reuși asta, nu doar să se reunească pentru o aniversare, ci pur și simplu să rămână prieteni cu toții?

ZOB, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Să ne vedem cu bine și la 30 Weird Rounds Reunion și în continuare, dar până atunci nu uitați să-i revedeți ori de câte ori aveți ocazia.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.

Setlist:
Piatră și rulare
Ninel
Stăpânul soarelui
Îngeri și demoni
Ghici cine s-a întors
No limit
Șengăn
Oficial exist
Doar în vis
Ploaia
Prietena
Cântec de dragoste
Marea 2000 și 3 de 1
Balada caprei
Beau
Printre nori
Telenovele
Arată-mi…
BIS


Arkona a lansat Khram și în Fabrica

Pe 11 februarie Arkona au revenit în București, cu două motive de sărbătorit – noul album, Khram (lansat pe 19 ianuarie la Napalm Records) și împlinirea a 16 ani de activitate (trupa a fost înființată în februarie 2002 de către Mașa Arhipova și Alexandr Koroliov).

Syn Ze Șase Tri, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Syn Ze Șase Tri au fost a alegere inspirată pentru deschidere, primiți ca atare de un club Fabrica deja plin. Rodându-și formula acum extinsă (lui Corb, Moș și Dor alăturându-se Umbră (chitară) și Draco (voce)), înghesuiți într-o bucățică de scenă, au livrat un set așteptat de cei care îi cunosc, au sunat foarte bine și au făcut mai mult decât să încălzească publicul pentru headlineri.

Mențiuni speciale merită atât Umbră (Andrei Tătar) care a cântat cu umărul stâng afectat de un recent accident rutier (dar mă îndoiesc să fi remarcat cineva din sală, pentru că și asta înseamnă să fii profesionist), cât și Paula Gherasim (An Theos), invitată pentru o singură piesă, dar a cărei vioară a adăugat o dimensiune foarte dezirabilă unui peisaj sonor deja bogat.

Arkona 03

Photo by Anca Coleașă

Arkona ne-au tot vizitat, ultima oară în septembrie 2017, la Folk Metal Fest IV. Au deja o bază solidă de fani, așa că nu a fost vreo surpriză supraaglomerarea sălii, Fabrica este deja prea mică pentru ei.

Храм (transcris Khram în engleză, adică Hram, ce mai încolo-încoace) este cel mai nou album de studio al lor, cel de-al optulea din carieră și al patrulea pentru austriecii de la Napalm Records.

Apărut pe 19 ianuarie, a luat pe sus mai mult decât nișa lor muzicală și a fost aplaudat pe bună dreptate de toți cei care l-au ascultat. Arkona a dezvăluit un templu (hram) bănuit, așteptat și totuși suprinzător. Noul album reprezintă o progresie naturală pentru ei și nu face decât să confirme potențialul trupei, încă departe de a fi complet realizat.

arkona 10

Photo by Adrian Coleașă

Concertul de la București a făcut parte din turneul de promovare și a fost o desfășurare de forțe impresionantă, un templu păgân pentru ritualurile șamanice ale înaltei preotese Mașa, o experiență imersivă, hipnotică și un privilegiu pentru participanți.

Eticheta de folk metal rămâne lipită de ei, dar cred că au depășit-o de mult, au o dimensiune dark în antiteză cu veselia uzuală a genului, ca și o scriitură progresivă ce transcede deja această nișă și îi plasează într-o ligă superioară.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Syn Ze Șase Trihttps://goo.gl/dKfa4e și https://goo.gl/Tw3huZ
Arkonahttps://goo.gl/WVy5Xk și https://goo.gl/rQAMFH

Adrian Coleașă


Caro Emerald, mărțișoare la Sala Palatului

Emerald Island Tour a ajuns și la București pe 28 februarie, găzduit de Sala Palatului, iar Caro Emerald a urcat din nou pe o scenă din România la șase ani după participarea la B’estfest 2012, într-un show plasat sub semnul Mărțișorului iminent.

Irina Rimes, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Irina Rimes a deschis seara. Reprezentantă a unui curent muzical deja bine definit, venit de dincolo de Prut, educat și profesionist, ce a luat pe sus peisajul pop autohton, a fost bine primită de spectatori (deși, aparent, mulți nu știau că va exista un artist în deschidere). Susținută de o trupă live cu valențe foarte rock și debordând de energie, a făcut mult mai mult decât să bifeze o introducere la ceea ce urma. Un singur bemol pentru lipsa cvasi-completă a dialogului cu sala, dar probabil se va rezolva în timp.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Caro Emerald este un exemplu bun despre rolul pe care șansa îl poate juca într-o carieră de succes. Angajată în 2007 ca și cântăreață pentru un demo al unei piese scrise de Robin Veldman, Vincent DeGiorgio și producătorii Jan van Wieringen și David Schreurs, stilul său jazzy va fi atât de potrivit cu piesa încât Back It Up a fost atât de bine primit la lansare, în 2009, încât va avea imediat o urmare, un hit și mai mare, A Night Like This și apoi de albumul de debut, Deleted Scenes From The Cutting Room Floor, în ianuarie 2010.

Timpul a trecut, premiile s-au acumulat, succesul s-a manifestat sub toate formele iar Caro Emerald a devenit rapid o figură de primă importanță a electro swing-ului, parte a revival-ului swing început în anii ‘90.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Miercuri seara, pe scena Sălii Palatului a urcat un artist de mare succes, într-o etalare de arome muzicale ce au adus în actualitate un univers fantastic ancorat într-o perioadă bine definită a secolului trecut, cu referințe mergând de la Cab Calloway și Glen Miller, de la mambo, rumba și jazz manouche până la exotica anilor ‘50 – ‘60, o desfășurare cinematică care s-ar fi potrivi de minune în paradigma unui Terry Gilliam, de exemplu.

Cei șapte oameni din spatele artistei au ținut cu succes locul unui big band și mai mult decât atât. Instrumentiști excepționali, au demonstrat și un showmanship desăvârșit, parte integrantă a unui spectacol complet ce a înglobat atât piese din cele două albume, Deleted Scenes From The Cutting Room Floor și The Shocking Miss Emerald, cât și din Emerald Island, EP scos special în martie 2017 pentru a susține turneul curent.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Până la coadă, într-o seară extrem de reușită, singurele reproșuri le pot aduce doar publicului. Pot să înțeleg că nu ai aflat că mai există un artist în deschidere și asta te ia prin surprindere, dar nu pot înțelege meltenismul urletelor (totuși izolate) “ieși de pe scenă, o vrem pe Caro”. Până la urmă dacă ești atât de hotârât să nu asculți ceva nou și să nu-ți placă orice ar fi, poți să ieși pe hol la un suc sau până afară la o țigară. Și apropo de sucuri, cafele și popcorn, merita văzut și peisajul tapisat cu gunoaie de după spectacol.

Altfel, nimic neobișnuit. Oamenii s-au distrat interior, au aplaudat politicos și s-au lăsat rugați să danseze până cu două piese înainte de bis. Nu că nu și-ar fi dorit, dar cu expresia corporală stăm mai prost. Poate ne-om dezinhiba vreodată și generațiile viitoare vor învăța să se bucure mai liber și mai expansiv. Ceea ce s-a întâmplat până la urmă, dar merita din plin să fie așa de la cap la coadă.

Setlist:
Intro
Riviera Life
Back It Up
Tangled Up
The Maestro
Stuck
Dr. Wanna Do
Tahitian Skies
The Ghost Of You
Quicksand
Never Ever
Caravan
Absolutely Me
You Don’t Love Me
Just One Dance
Liquid Lunch
That Man
Nature Boy
A Night Like This
Whatchugot

Galeria foto este disponibilă atât aici, cât și pe pagina autoarei, aici.

Adrian Coleașă


King King live la Fratelli

Vineri, 9 februarie, Fratelli Studios au marcat o premieră, apariția în România a titratului grup britanic King King, avându-i în deschidere pe Axis și O X I G E N. Concertul a făcut parte din Loudcity Sessions, o inițiativă mai mult decât lăudabilă a LOUDCITY.fm, mai ales în contextul trist al scenei blues/blues rock de la noi.

Axis - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Axis au deschis seara, iar spectatorii au primit călduros trio-ul româno-sârb cu baza în Kladovo, Serbia.

Oxigen - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

O X I G E N nu sunt o trupă nouă. I-am văzut pentru prima oară în 2010 când cochetau cu titulatura de Blues Cafe și îl aveau și pe Florin Ochescu în componență. Mi-au făcut atunci marea onoare și bucurie să mă primească alături de ei pe scenă, dar asta e o altă poveste.

Aproape opt ani mai târziu, m-am bucurat să-i revăd, în aproape aceeași formulă (mai puțin Florin) –  Eugen Caminschi, Gelu Ionescu, Lucian “Clopo” Cioargă, Mugurel “Deacă” Diaconescu și Bogdan “Bogy” Nagy, una dintre cele mai interesante voci pe care le avem, dar de care ne bucurăm prea rar.

Multe coveruri, dar și material original (Ultima țigară părea bine cunoscută celor din sală), un setlist energic și închegat, dar am rămas cu un singur regret, nu au cântat Midnight Rider, pentru care au o versiune pe care Greg Allman și-ar fi dorit să o fi scris. Și îmi asum afirmația.

King King - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Despre King King am scris pentru prima dată acum trei ani, odată cu apariția celui de al treilea album al lor, Reaching For The Light.

Au strâns o mulțime de premii și acolade, pe care le merită pe deplin.Au cântat pe aceeași scenă cu nume foarte diverse, de la Europe la nașul blues-ului britanic, John Mayall. Calm și aplicat au dobândit deja o dimensiune trans-continentală.

King King - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Ducând mai departe un filon blues rock ce se revendică de la Free, Bad Company și Whitesnake (perioada Bernie Marsden, nu cea a buclelor permanentate), King King au o prezență vizuală frapantă. Contrastul dintre spilcuirea (foarte blues de altfel) a basistului Lindsay Coulson și a clăparului Jonny Dyke cu apariția în kilt și bocanci a lui Alan Nimmo, ce nu lasă dubii asupra identității glaswegiene, este absolut delicios și memorabil.

Dar până la urmă muzica este cea care contează cel mai mult. Complet recuperat după problemele de sănătate de anul trecut, Alan Nimmo a demonstrat live una dintre cele mai interesante voci ale genului, combinată cu o interpretare instrumentală fără cusur. Într-un dialog permanent cu clapele lui Jonny Dyke, dialog susținut de ritmica impecabilă asigurată de tobele lui Wayne Proctor și basul groovy al lui Lindsay Coulson, Stratocaster-ul lui Nimmo (și un Les Paul incidental, aham) a ridicat, sucit și învârtit un public ce știa foarte bine pentru ce venise.

Fără episoade stridente, mereu cu o energie calmă și uneori cu tușe foarte delicate, de la She Don”t Gimme No Lovin până la Let Love In, au părut să-și fi găsit o nouă casă departe de acasă. Sigur vor fi așteptați cu drag să revină.

O mențiune specială merită Fratelli Studios, un spațiu de cântare foarte potrivit pentru blues și jazz, chiar dacă nu este cunoscut în oraș pentru genurile astea. Dar sper să devină, iar evenimentele de gen să se înmulțească exponențial.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe pagina Midnight Burst (aici și aici), cât și pe paginile fotografilor (aici și aici).

Adrian Coleașă