De weekend – Willie and the Hand Jive
Postat: 12/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, George Thorogood, Johhny Otis, r'n'b, rock, Willie And The Hand Jive Scrie un comentariuHand jive este un dans asociat atât rock’n’roll-ului, cât și rhythm and blues-ului (să nu confundăm cu eticheta de astăzi, ceea ce se numește Contemporary R’n’B, sau, conform Academiei Cațavencu, rhythm’n’buci).
“Willie and the Hand Jive” a popularizat dansul și a fost un hit pentru Johnny Otis în 1958. Frank Zappa a recunoscut că Otis a fost inspirația pilozităților sale faciale, respectiv celebra “muscă”.
Otis s-a inspirat de la Bo Diddley (mai ales ritmic), alții s-au inspirat de la Otis (hmm… Bow Wow Wow cu “I Want Candy?”).
Eric Clapton a înregistrat o versiune a piesei în 1974, care a intrat în Top 40. Și mulți alții.
Cover-ul meu preferat îi aparține lui George Thorogood, din 1985.
Nu mai avem Dungi Albe
Postat: 10/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: alt, alternative, blues, indie, Jack White, rock, Son House, White Stripes Scrie un comentariuGata, s-a terminat, nu mai avem în stoc. Din 2 februarie 2011, White Stripes nu mai există oficial.
[…] The reason is not due to artistic differences or lack of wanting to continue, nor any
health issues as both Meg and Jack are feeling fine and in good health.
It is for a myriad of reasons, but mostly to preserve What is beautiful and special about
the band and have it stay that way. […]
Mie mi-au plăcut. Nu cât să devin un mare fan, dar apreciez ce faceau. Pseudo-primitivismul studiat, minimalismul lo-fi, își au și ele farmecul propriu.
Mi-a plăcut Jack White în “It Might Get Loud”, o gură de aer proaspăt și atitudine între The Edge și Jimmy Page (e adevărat că e și mult mai tânăr decât ceilalți doi).
Mi-au plăcut pentru că și-au găsit vocea proprie, onorându-și în același timp rădăcinile. Au făcut ce și cum au avut chef și probabil că asta le-a și adus succesul. Într-o lume prefabricată, autenticitatea e pasăre rară. Poți să ai atitudine fără să șochezi cu tot dinadinsul. Poți să fii blues, punk și country, toate la un loc și tu însuți, fără să te bați explicit cu pumnul în piept.
White Stripes s-au dus, cei doi își văd de treabă mai departe. Un ciclu s-a încheiat, altele de-abia se desfășoară. Meg a fost mereu mai retrasă Jack mai activ; nu riscăm să nu mai dăm peste el, fie că ne place, fie că nu. Cu Raconteurs, cu Dead Weather, solo… Pe la sfârșitul anului trecut, Danger Mouse anunța că l-a recutat pentru un nou proiect, alături de Norah Jones.
Jack White a spus mereu că “Grinning In Your Face”, a lui Son House, este piesa lui preferată. “Don’t mind people grinning in your face” pare un motto bun.
.Site-ul oficial – http://www.whitestripes.com/.
La mulți ani Florin Ochescu!
Postat: 09/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, chitara, chitarist, Florin Ochescu, rock Scrie un comentariuNu o să mă apuc să compilez istoria lui Florin, a făcut-o Radu Lupașcu, în Arta Sunetelor. Atât istoria, cât și un interviu exhaustiv.
Faptul că nu are un siteweb propriu, sau măcar o pagină pe Facebook, mi se pare absolut consistent cu el însuși. Nu pentru că ar avea vreo problemă cu tehnologia (din contră), doar cred că păcatuiește printr-un exces de modestie.
A cântat pe primul disc pe care l-am cumpărat vreodată, “Puterea muzicii” – Progresiv TM. Ce mi-o fi venit să cumpăr așa ceva la frageda mea vârstă de atunci nu m-am dumirit nici până acum, dar încă mai țin minte pasaje din el.
Am crescut privindu-l pe scenă, alături de trupele prin care a trecut (aș zice chiar trupele pe care le-a marcat).
Este unul dintre cei mai normali oameni pe care îi cunosc, mereu amabil și ușor de abordat. E cam târziu să-l învețe cineva conceptele de fiță și show off. Dacă aveau pe ce să se prindă ar fi făcut-o, dar n-au avut nici o șansă.
Mereu curios și informat, orice conversație este un deliciu. N-o să-i aduc elogii despre cunoștințele și înțelegerea întregului fenomen muzical, nu numai al instrumentului preferat. În schimb, l-am urmărit absolut fascinat de destule ori, cântând, explicând, povestind… Dacă aș fi fost fotografiat, probabil că aveam expresia copilului ce tocmai l-a surprins pe Moș Crăciun în flagrant, desfăcând sacul cu jucării.
Mă bucur enorm că îl cunosc și sper din tot sufletul să îi pot ura la mulți ani, pe 9 februarie al multor ani de acum încolo. Mulțumesc frumos!
Luni, după furtună
Postat: 08/02/2011 Înscris în: Știri | Tags: BB King, blues, Gary Moore, rock, Stormy Monday Blues Scrie un comentariuAnunț din partea proprietarului: În curând, “Midnight Burst” își va strânge sacul și rucsacul și va primi poșta la un nou domiciliu (de fapt, chiar la două, se întinde ca meduza proaspătă pe plajă). Fie că tastați http://adriancoleasa.ro, fie http://midnightburst.ro, tot acolo veți ajunge. Casa cea nouă încă se zugrăvește, dar mult nu mai durează.
Cântarea de la care nu vreau să lipsesc – sâmbătă, 12, D.O.L.E. & Guests, în Gyuri’s Pub. Săptămâna viitoare s-ar putea să fie chiar două, mă mai gândesc.
Gata cu anunțurile. S-a terminat și ziua de luni, când până și iarba are rețineri să crească.
They call it stormy Monday, but Tuesday’s just as bad
Wednesday’s worse, and Thursday’s also sadEagle flies on Friday, and Saturday I go out to play
Sunday I go to church, then I kneel down and prayLord have mercy, Lord have mercy on me
Lord have mercy, my heart’s in misery
Duminică a vuit online-ul că a murit Gary Moore. Luni, a aflat și “presa serioasă”. Bine că măcar îl știu pentru “Parisienne Walkways” și “Still Got The Blues”. Și mai bine că au lipsit de la (singurul) concert, să nu aibă doamna vreun puseu isteric la “Over The Hills” sau “Out In The Fields”, nici să-l apuce sughițul pe ăla micu’ la “Walking By Myself”, bașca să regurgiteze la “Old Wild One”.
Inițial, am fost revoltat că au venit atât de puțini la concert. Acum mă bucur. Cel puțin n-am văzut țoale plimbate de dragul de a da bine vreo max două piese (că mai mult ne cauzează la metabolism și “gata, fată, am fost, ne-au văzut”), ca la Clapton & Winwood. Cine-i Gary Moore ăsta? A avut niște hituri în preistorie, prin ‘79, ‘85, ‘90? Blues, ce-i aia? Se ia, fată? Doare? Rock??? Câh, e cu pletoși d-ăia.
Vineri seara, la cântarea Aquarius, o tânără de circa aproximativ cred ca în jur de 25 de primăveri a avut o revelație muzicală – ‘”Băăăăăăă, ce mișto sunt aștia!!! Eu de ce n-am auzit de ei? Și de ce n-am auzit nicăieri ce cântă aici?”.
Uite cam tot d-aia pentru care Gary Moore a devenit fashionable preț de-o știre ilustrată cu clipuri de pe YouTube. Încă o dată, artistul va fi mai valoros mort decât viu. Cum a zis și Michael Jeffery în timp ce comanda moartea lui Hendrix (așa raportează unii, n-am fost, nu mă bag). Cool, business-ul prosperă și dăm bine cu o lacrimă în colțul ochiului (“săracu’, așa tânăr”).
Un prieten mi-a spus odată că în Texas poți să scapi (aproape) orice ai spune, dacă începi cu “with all due respect”. La limită, mai că merge și “with all due respect, fuck you!”. Sir sau Ma’am, după caz.
With all due respect, ignore! Eu mă duc să mai caut niște bluz d-ăsta, văz că e underground.
The sky is crying (din nou)
Postat: 07/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, Enough Of The Blues, Gary Moore, hard, heavy, rock Un comentariuDespre știrea asta nu mi-aș fi dorit să scriu vreodată. Gary Moore ne-a părăsit în acest weekend, alăturându-se marii trupe din ceruri (pentru că nici un muzician adevărat nu ajunge în iad, vă spun eu).
Nici nu mai știu cu ce l-am ascultat prima oară, în adolescență. Părea ca vine din toate părțile – hard rock, cu Thin Lizzy sau solo, jazz fusion/progressive cu Colosseum II, balade, blues… Puțini sunt cei care au abordat atâtea stiluri diferite, atât de bine.
Orice făcea aborda cu maximum de energie, asta m-a atras mereu către el. Nu a fost loc de jumătăți de măsură, mereu la intensitate maximă, cu motoarele turate în roșu.
Gary Moore era cel pe care îl ascultam ca și doză de adrenalină blues rock. Red Bull muzical, nu a părut vreodată în stare să facă ceva în doru’ lelii, doar ca să fie.
Așa l-am vazut și pe scenă anul trecut, la Zone Arena, alături de dezolant de puțini oameni. Ceea ce nu l-a împiedicat să rupă scenă nu în două, ci în multe bucăți.
Mă întristează gândul egoist că nu o să mai am ocazia să îl văd, că prima oară a fost și ultima. Poate și asta e o lecție, să nu amân nimic, o a doua ocazie s-ar putea să nu mai existe vreodată.
Mă îndoiesc că și-ar fi dorit să fie bocit; decât să-i fie plânsă moartea, mai bine să i se sărbătorească existența. Enough of the blues!
Midnight Burst 