Bob Seger, still riding

La 69 de ani, Bob Seger este o instituție americană, din aceeași familie muzicală ca și Bruce Springsteen, Tom Petty sau John Mellencamp.

"Bob Seger 2013" by Adam Freese - Mitchell, SD - Flickr: 25-004. Licensed under Creative Commons Attribution 2.0 via Wikimedia Commons

Nu s-a bucurat vreodată de succesul internațional al lui Springsteen (chiar dacă Turn The Page, compusă de el, a fost piesa cea mai bine clasată în topurile americane pentru Metallica), cu toate că sa început să cânte cu un deceniu întreg înaintea The Boss.

Nu și-a uitat vreodată rădăcinile și s-a adresat mereu celor ce muncesc din greu cu mâinile. De câte ori a avut ocazia, a sprijinit industria automobilelor din orașul natal, Detroit.

Cântecele sale se constituie într-un șir lung de hituri – Night Moves, Turn The Page, We’ve Got Tonight, Against The Wind, Shakedown, Mainstreet, Like A Rock…

În octombrie va apărea Ride Out, primul album de studio după Face The Promise, din 2006, și cel de-al 17-lea album de studio al lui Seger. Într-un mod necaracteristic lui, va cuprinde patru coveruri, printre care chiar și primul single, Detroit Made, compoziție John Hiatt.


Robert Randolph, pedal steel guitar hero

Chitarele pedal steel sunt asociate mai ales genurilor country și western swing. Totuși, ca orice instrument, și-au găsit locul și în alte genuri, până la muzica clasică, în 2005 Michael A Levine prezentând Concerto For Pedal Steel Guitar And Orchestra.

Robert Randolph a învățat chitara pedal steel cântând în biserică (instrumentul este numit sacred steel în multe dintre bisericile penticostale afro-americane) și a fost descoperit la o întrunire de cântăreți sacred steel din Florida.

"Robert Randolph". Via Wikipedia

Anii săi formativi au fost inspirați mai degrabă de Steve Ray Vaughan și trupe de funk precum Sly & The Family Stone și Earth, Wind & Fire. Crescut într-un mediu religios, a descoperit mult mai târziu muzica unor Allman Brothers, Buddy Guy sau Muddy Waters.

Primul album de studio, Unclassified, din 2003 i-a atras atenția lui Eric Clapton care l-a invitat de atunci în turneu alături de el, ca și la edițiile Crossroads Guitar Festival pe care le-a organizat ulterior.

Cel mai nou album de studio, al patrulea,, Lickety Split, este de anul trecut și îl are printre invitați pe Carlos Santana (pe cel de-al doilea, Colorblind, din 2006, apărea și Clapton).

Din biserică pe scenele marilor festivaluri, Robert Randolph este o figură aparte, extrem de expresivă și plină de energie. Încă foarte tânăr, cu o carieră înfloritoare, are o întreagă viață artistică în față, cu un potențial uriaș.


Coaliția planetară a lui Alex Skolnick

Alex Skolnick revine cu un proiect extrem de ambițios, numit Planetary Coalition.

Proiectul audio va cuprinde înregistrări cu muzicieni consacrați (Rodrigo Y Gabriela au fost printre primii cooptați), veniți din diferite zone muzicale și geografice. Din New York până în Israel și Palestina, din Cuba până în China, proiectul are într-adevăr dimensiuni planetare.

Alex Skonick w Testament in Bucharest, 2014

Dincolo de viziunea muzicală globală, Planetary Coalition are multe alte aspecte, inclusiv ecologice, iar albumul va fi urmat de o serie de spectacole/prezentări multimedia.

Știam că Alex Skolnick este un spirit artistic curios și dornic de experiențe noi. Ăsta e și unul dintre motivele pentru care îl apreciez, iar Planetary Coalition este încă o dovadă a viziunii sale.

Nu știu cum va ieși (data anunțată este 11 noiembrie), dar nu pot decât să aplaud ambiția proiectului fondat prin ArtistShare.


Seasick Steve, poveste contemporană

S-au scris multe când a apărut sub reflectoare Seasick Steve. S-a creat o întreagă poveste despre viața lui de homeless descoperit în timp ce își exprima pe străzi talentul autentic dar neșlefuit cu o chitară cu cu trei corzi lipită cu bandă adezivă. Seasick Steve Nu chiar neadevărat, pentru că Steven Gene Wold a fugit de acasă la 13 ani ca să scape de abuzurile tatălui vitreg și a vagabondat până la începutul anilor ‘70. În același timp, din anii ‘60 a început să lucreze ca inginer de sunet și ca muzician de turneu și de studio, printre prietenii săi fiind și staruri ca Joni Mitchell. În anii ‘80 și ‘90 a produs artiști indie, printre care și albumul de debut Modest Mouse. Primul album al său, Cheap, a apărut de-abia în 2001, în Norvegia, alături de The Level Devils, iar albumul său solo de debut, Dog House Music, a ieșit în 2006, susținut de un prieten DJ la un radio londonez. A fost momentul exploziei, care l-a luat și pe Steve prin surprindere. Marea Britanie a adoptat instantaneu acest bluesman american acum septuagenar ce pare întruchiparea autenticității. Autenticitate susținută și de instrumentele primitive pe care le folosește – chitare făcute din cutii de trabuce, din capace de roți sau care par pur și simplu recuperate de la gunoi. De atunci, Steve a ajuns un star (mai ales pentru britanici), a scos încă patru albume de studio, două compilații și un EP, în timp ce apărea pe scenele marilor festivaluri europene și la toate marile show-uri de televiziune, de la Jools Holland la Top Gear. Cel mai nou album este de anul trecut și se numește Hubcap Music. La înregistrări a participat John Paul Jones (da, acel John Paul Jones de la Zeppelin) și musafiri precum Jack White. Nu a repetat succesul celor anterioare (I Started Out With Nothin And I Still Have Most Of It Left din 2008 a fost declarat platină în UK, de exemplu), iar Seasick Steve a rămas un fenomen pur european. Poate că primitivismul său și-a atins limitele comerciale. N-aș paria pe asta, tot sunt curios ce va scoate în continuare.

From “Hubcap Music”, 2013

Gary Clarke Jr Live

Gary Clarke Jr are cu ce să se laude. La 30 de ani are o carieră de succes ca muzician și apariții în filme. Premiile și distincțiile se aglomerează în jurul lui, cel mai prestigios de până acum fiind un Grammy 2014 la categoria Best Traditional R&B Performance (pentru Please Come Home); asta după ce în 2013 fusese nominalizat la Grammy pentru Best Rock Song, cu Ain’t Messin Round.

558291_503315323031285_419116485_n_1

Blues-ul american și-a găsit în el un nou erou și comparațiile flatante curg. A fost aclamat chiar ca, blasfemia blasfemiilor, “noul Hendrix”. Nu sunt de acord cu apelativul, nici cu toate nuanțele muzicale pe care a ținut să le abordeze până acum. De exemplu, nu-mi plac cele două piese câștigătoare de Grammy, dar asta ține de preferințele personale. De fapt, nu atât piesele respective au vreo problemă, cât faptul că l-am ascultat cu altele care mi-au plăcut mult mai mult.

Unde mi se pare totuși potrivită comparația cu Hendrix este prestația din concert. Nici pe departe atât de fizic precum Jimi, dar cu același gen de energie, o sălbaticie primordială. Scena este mediul său natural și de pe scenă vine noul album, numit pur și simplu Live, care va apărea pe 22 septembrie.

Live vine să completeze o discografie ce numără deja trei albume de studio și cinci EP-uri. Înregistrările sunt din concerte de pe tot mapamondul și celebrează tonul său personal – chitara fuzzy combinată cu vocea smooth (că lină, netedă sau liniștită parcă nu prea se potrivesc).

Venit din Texas, lansat la Antone’s, clubul din care alți texani, frații Vaughan, au început să redefinescă blues-ul modern, nu pot decât să sper că (și el) va fi catalistul unui nou blues revival pe care unii dintre noi îl așteptăm de cam multă vreme.