Right Place, Wrong Time: Otis Rush

Câțiva ani mai devreme și poate statutul lui Otis Rush ar fi avut astăzi alte dimensiuni. Sau poate că nu.

Ceea ce nu l-a împiedicat în vreun fel să fie o influență recunoscută de bluesmeni albi precum Mike Bloomfield și Eric Clapton și să i se atribuie o întreagă subdivizune a sunetului de Chicago, și anume West Side Chicago Blues.

Mutat în Chicago în 1948, și-a făcut un nume în cluburile din oraș și prin single-urile scoase de Cobra Records până în 1959, când aceștia au dat faliment. O perioadă care a dat hituri clasice, scrise de Rush sau de Willie Dixon, precum I Can’t Quit You Baby, Double Trouble sau All You Loving (I Miss Loving).

Anii ‘60 l-au găsit trecând pe la mai multe case de discuri, inclusiv Chess, dar și în turneu în Statele Unite și Europa. Muzicienii albi, recunoscători, își aduceau eroii de culoare în fața unui public larg, care de-abia descoperea genul. Inclusiv la el acasă, pentru că segregarea muzicală a fost la niveluri inimaginabile astăzi.

Mourning In The Morning, din 1969, co-produs de Mike Bloomfield, a fost primul album pentru Rush și aducea un sunet nou, o fuziune de soul, blues și rock. Da, primul album, deoarece până atunci nu scosese decât single-uri și o compilație (la Chess) împreună cu Albert King. La înregistrări a participat un alt mare chitarist alb, pe numele său Duane Allman.

În 1971 a înregistrat Right Place, Wrong Time. Capitol Records au refuzat să-l scoată și n-a apărut până în 1976, după ce Rush cumpărase drepturile pentru el de la casa de discuri. Albumul refuzat a dobândit între timp o reputație solidă, ca având cele mai bine lucrări ale lui Otis Rush, din toate timpurile.

Anii ‘70 nu au fost o fericire pentru blues, considerat deja un gen învechit inclusiv de publicul de culoare, iar la sfârșitul deceniului Otis Rush încetase complet orice activitate, live sau de studio.

Din fericire, anii ‘80 au adus un blues revival alimentat în primul rând de apariția fenomenală a lui Stevie Ray Vaughan. Odată cu valul, a revenit și Rush, chiar dacă mai mult live.

Primul album de studio după mai bine de 16 ani, Ain’t Enough Comin’ In, apărea de abia în 1994, iar în 1999 lua și singurul său Grammy, la categoria Best Traditional Blues Album, pentru Any Place I’m Goin’, din 1998.

Din păcate, acesta probabil că va rămâne și ultimul său album de studio, în 2004 suferind un atac cerebral care l-a împiedicat să mai aibă orice fel de activitate muzicală.

Otis Rush nu a fost un artist un artist prolific. În mai bine de jumătate de secol, nu ne-a lăsat decât vreo 14 albume (dintre care 5 live), vreo 12 single-uri și câteva compilații. Totuși, importanța sa este indiscutabilă și își merită cu prisosință propriul capitol în stufoasa istorie a blues-ului.