Wayne Static ne-a părăsit la doar 48 de ani

Acesta a fost anunțul care a venit ieri, 1 noiembrie, confirmat de reprezentanții săi de la FIXT Publicity. Motivul pare să fi fost o supradoză, așa cum au lăsat să se înțeleagă apropiați ai săi.

Brondra from cs [GFDL (http://www.gnu.org/copyleft/fdl.html) or CC-BY-SA-3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/)], from Wikimedia Commons

Wayne Richard Wells a fondat Static-X în 1994, industrial metal de primă mână, influențat de Ministry și Fear Factory. S-a vorbit chiar despre un subgen aparte creat de trupă, static metal.

Albumul de debut, Wisconsin Death Trip, a ieșit în 1999 și a devenit platină. Cel de al doilea album, Machine, din 2001, a fost și el certificat aur. A urmat o istorie tumultoasă, care a generat alte patru albume de studio, unul live, o compilație, un album video și două EP-uri, plus single-urile aferente. Wayne Static a scos și un album solo, Pighammer, în 2011.

Istoria a ajuns ieri la un final nedorit, regretat atât de fani, cât și de muzicienii care l-au apreciat. Odihnește în pace, Wayne!


Dope își continuă drumul

Industrial metal-ul nu este chiar cel mai în vogă curent muzical. Sigur, Rammstein; Marylin Manson sau Nine Inch Nails strâng o mulțime de oameni, dar genul și-a atins apogeul în a doua jumătate a anilor ‘90.

Înființați în 1997, în Chicago, Dope sunt una dintre trupele industriale care poartă steagul în continuare. Influențați atât de Ministry și Skinny Puppy, cât și de trupele de hard rock, nu au căzut în păcatele muzicale ale valului nu metal.

DopeConduși de Edsel Dope, trecând prin schimbări de componență aproape de la un album la altul, n-au umplut niciodată stadioane, dar au avut succes. Albumele s-au vândut rezonabil de bine, piesele s-au dat la radio și au apărut pe coloanele sonore ale unor filme cu succes de casă (Debonaire pe The Fast And The Furious) sau în jocuri (Nothing For Me Here în Guitar Hero III: The Legends Of Rock).

Anunțat încă din 2011, cel de-al șaselea album de studio, Blood Money, ar fi trebuit să apară în martie anul acesta. Între timp, termenele s-au decalat iarăși, se vorbește despre 2015, dar zilele trecute a ieșit în fine un clip, Selfish, la cinci ani după albumul anterior, No Regrets.


Ministry, cântecul de lebădă

Cine nu îi știe pe Ministry a pierdut trei decenii de muzică excepțională.

Îmi aduc aminte șocul pe care l-am avut când i-am ascultat prima dată. Nu erau prima trupă de industrial la care fusesem expus, dar nici una nu avea intensitatea și ferocitatea pe care le vedeam atunci.

De la începuturile synth pop din 1981, au evoluat la industrial metal spre sfârșitul deceniului, iar succesul mainstream a venit în anii ‘90. De atunci au știut mereu să se reinventeze, rămânând credincioși acelui ceva original care i-a separat de ceilalți și i-a făcut Ministry.

Fast forward până în 2008, când Al Jourgensen a anunțat sfârșitul grupului. Din fericire nu s-a ținut de cuvânt și 2011 a adus reunirea live, 2012 un nou album, “Relapse”, și un turneu mondial. Din păcate, același an a adus și moartea chitaristului Mike Scaccia și finalul. În 2013, “From Beer To Eternity” a fost albumul postum, însoțit de anunțul oficial că va fi și ultimul.

Aproape neașteptat, luna aceasta a apărut “Last Tangle In Paris”, cu material live înregistrat în timpul DeFiBriLaTouR din 2012.

Impecabilă mărturie a ceea ce a fost Ministry, acest ultim live este un epitaf potrivit al acestui fenomen muzical, potrivit atât fanilor care i-au urmărit de la început, cât și celor ce de-abia îi descoperă.


Zombii atacă luna asta

Rob Zombie e un om ocupat. Fascinat de filmele horror, cândva a declarat ca și-a dorit mereu să fie „Alice Cooper, Steven Spielberg și Stan Lee”.

Încet-încet, viziunea i s-a îndeplinit și chiar s-a dezvoltat. Muzician, regizor, actor, scenarist, scriitor, producător… orice atinge pare să aibă succes.

Luna aceasta are doua premiere.

Cel de-al șaptelea film, „The Lords Of Salem”, în postura de regizor, scenarist și co-producător,

The Lords Of Salem official teaser poster

precum și cel de-al cincilea album solo, „Venomous Rat Regeneration Vendor”.

Venomous Rat Regeneration Vendor 2013

Filmul ca filmul, nu mi-am propus vreodată să scriu cronică cinematografică, așa că menționez doar că are o coloană sonoră semnată de John 5. Printre ceilalți producători se numară și Tarantino, există și o carte asociată (scrisă de Rob Zombie și BK Evenson), iar doamna Zombie joacă într-un rol principal. Amănunte.

Albumul, atât cât pot să-mi dau cu părerea dupa primul clip, „Dead City Radio And The New Gods Of Supertown”, e in parametrii uzuali, stabiliți încă de pe vremea White Zombie. Metal industrial și inspirație din aceeași zonș horror. Trupa s-a imbogățit cu tobarul Ginger Fish (ex-Marylin Manson). În rest, aceiași John 5 și Piggy D ca și data trecută.


Mic eseu de ostilitate muzicală personală

Cu toții avem câte un personaj “favorit”, la un moment sau altul. Îi zicem de toate, din tot sufletul, îi trimitem urături strămoșești, are frigiderul plin.

Avem fantezii gotice cu personajul. Sau medievale. Sau chiar preistorice, că pe vremea aia nu te trăgea nimeni de blană “ce-avuseși cu vecinu’ de cavernă de-i crăpași țeasta?”. Dacă erai mai firav și fără tupeu, puteai oricând să te ascunzi de mânia colectivului, “nu știu frate, pterodactilu’, mamutu’… aștia”.

Nu e frumos, nu e nici măcar sănătos (pe respectivul/respectiva evident că-l/o doare la bașcheți). Nu încurajez fenomenul și sunt încântat să raportez că nu (mai) am o asemenea arătare în viața curentă. Evident că am avut, sunt o creatură bipedă humanoidă relativ normală. Și pentru că toate mi se învârt în jurul muzicii, i-am cântat. Cam așa.

Dar poate nu am un moment industrial/nu metal (a propos, ei au fost Dope). Sau poate că personajul țintit (nu, nu prin lunetă, chill măi) nu ascultă așa ceva și degeaba fac request. Nu-i nimic, avem și electronice.

Uite că belgienii nu fac doar ciocolăți, bere și cartofi prăjiți. Se mai și enervează și-și spun Suicide Commando. Eu zic că piesa ar merge și prin cluburile de fițe de pisi, nu?! Doar e destul de dansabilă. Hai cu playlistu’!

Dar astea două presupun consum de energie. Poate n-avem, poate nu se merită, poate nu vrem să ne implicăm emoțional chiar atât. Sau pur și simplu suntem blajini și pașnici; oameni buni în circumstanțe rele. Și cântăm în cor cu Get Set Go.

Dar de ce atâta ostilitate? Să ne avem ca frații. Nu, nu precum Cain cu Abel. Zău, se uita sfântu’ Patrick la noi astăzi. Lumea spune că el a alungat șerpii din Irlanda, nu m-aș pune cu un domn cu o asemenea reputație. Mai bine cum zice Bondo. Cheers!