Nu-i amor în inima urbei, dom’le!
Postat: 25/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: Ain't No Love In The Heart Of The City, Bobby Bland, hard, heavy, Paul Weller, r'n'b, rock, Whitesnake Scrie un comentariuCam așa aș fi putut să-mi cânt zilele astea. Orașul ăsta nu e prea vesel de felul lui; sau o fi doar reținut, că avem simțul ridicolului exacerbat și doamne ferește să riscăm să fim penibili în public. Tristețe, frig, întuneric, mizerie… clar, nu-i dragoste p-aici, e marfă rară, se ascunde și aia pe unde poate.
Uite așa am regresat, terapeutic Când eram mai mic ascultam cu gura cascată o piesă de-i zicea “Ain’t No Love In The Heart Of The City”. Prima oară mi-au cântat-o de pe scenă Iris (când eram printr-a șaptea, la T4). De fiecare dată de-abia o așteptam. Nu mi-era mie clar ce și cum e cu piesa asta, era cam deosebită de restul repertoriului, da’ îmi plăcea. Rău de tot!
N-a durat mult și am descoperit de unde o ascultaseră și ei. Uite-așa am dat si de Whitesnake.
N-am fost primul sau singurul. De fapt, a fost primul lor succes și a rămas în repertoriu din 1978 până astăzi.
Atât de legată era de Whitesnake piesa asta în mintea mea încât nici nu încolțea vreo îndoială că nu ar fi scrisă de ei. Am chiar o bănuială că de la asta i se trage lui Coverdale obsesia textelor cu temă unică “baby baby”.
Dar anii au trecut, am depășt cu greu trauma revelației că nu există Moș Crăciun, eram deja călit, pregătit să aflu alte adevăruri esențiale.
Într-o bună zi, m-a luat adevărul de plete (da, pe vremea aia mai aveam), mi-a întors universul cu roatele în sus și așa l-a lăsat.
Pentru că “Ain’t No Love…” a fost înregistrată prima oară în 1974, de Bobby “Blue” Bland. De scris au scris-o Michael Price și Dan Walsh (am verificat, că nu știam cine-s cetățenii).
Pentru Bobby Bland a fost un hit minor (a ajuns în Top Ten R’n’B și cam atât), dar au înregistrat-o legiuni de artiști. De la Whitesnake la Allman Brothers, de la Al Brown la Vaya Con Dios și de la Chris Farlowe la Jay-Z. Una dintre versiunile mele preferate îi aparține lui Paul Weller.
Acu’ mă întreb și eu, chiar n-o fi? Parcă se lamentează prea mult domnii pentru ceva inexistent. Am fost atent la text, spune clar “fără tine nu e”. Da’ eu sunt de părere că există oricum, avem în stoc, doar ni se pare din când în când că lipsește.
O nuanță mai albă de palid pe podul suspinelor
Postat: 24/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: A Whiter Shade Of Pale, blues, Bridge Of Sighs, Procol Harum, Robin Trower, rock Scrie un comentariuTocmai era să fac un atac de panică. Am realizat că deja mă născusem când se lansa “A Whiter Shade Of Pale”. Asta e, sunt și eu vintage, ca și cântecul. Sau suntem doar retro? Nu știu, despre clasificările astea să-și dea cu părerea cineva avizat.
Eu suspectez că Gary Brooker și Keith Reid erau puși pe mișto, mai și consumaseră (deh, vremurile experimentale) și ne-au făcut tuturor o glumă pe care o luăm tot mai în serios de mai bine de 4 decade încoace. Și au semnat-o Procol Harum.
Cea mai difuzată și cântată piesă în Marea Britanie din ultimii 70 (și mai bine) de ani, înregistrată în peste 900 de versiuni de diverși, este și una dintre cele mai discutate, analizate și tocate din toate timpurile.
Nimeni (da’ nimeni) nu are habar despre ce e vorba în text. S-au scris cărți despre versurile astea și s-au luat de păr critici de rock din cauza ei. Era și o glumă, cu un critic muzical care ajunge în rai și se trezește tras deoparte de șeful cel mare însuși: “auzi, am o teorie despre textul de la A Whiter Shade…”
Acum serios, până și titlul ar trebui să ne aprindă un beculeț de alarmă; ce-i aia “o nuanță mai albă de palid”? Licență poetică? Scoasă de o trupă cu un nume despre încă se dezbate dacă provine din latina zdrobită sau de la numele unei pisici birmaneze?
Gluma a prins rădăcini adânci în cultura contemporană – avem un asteroid și o orhidee Procol Harum, iar “a whiter shade of pale” a devenit expresie de sine stătătoare în engleza colovială.
Procol Harum a fost și una dintre puținele trupe vestice care au cântat în România în anii ‘70. Din păcate, din câte știu, la momentul respectiv nu mai avea în componență pe unul dintre cei mai mari chitariști de blues-rock din toate timpurile, Robin Trower.
Paul Gilbert l-a numit chitaristul lui preferat și influența muzicală majoră. A avut și succes de vânzări, dar nu a devenit niciodată un superstar. Iar “Bridge Of Sighs” este o piesă indispensabilă în catalogul de chitară modernă blues-rock.
Trower este una dintre acele furnicuțe muzicale geniale necunoscute maselor largi. Din păcate sau din fericire, e altă discuție.
Din 1973 încoace scoate album după album și pleacă în turneu după turneu. Pe site-ul magazinului său online, în ianuarie a apărut un anunț: “Toate tricourile sunt în turneu cu Robin Trower, până la sfârșitul lui iulie 2011”.
Cum să ascundem concertele de spectatori
Postat: 23/02/2011 Înscris în: Știri, Live | Tags: blues, Bnois King, concerte, Eddie Clearwater, Manu Chao, promovare, rock, Smokin' Joe Kubek Scrie un comentariuCând am început blogul mi-am propus să scriu doar despre ce îmi place. Mă surprind încălcându-mi decizia inițială tot mai des. Viața nu mai bate filmul, îl calcă în picioare și îl malaxează până devine realitate paralelă.
Anul acesta debutează un trend excepțional. Organizatorii de concerte par să facă tot posibilul ca să evite prezența spectatorilor potențiali. Altfel nu-mi explic de ce nu se deranjează să anunțe spectacolele. Cireașa de pe tort, deja o parte dintre spectacole sunt plasate fix în cele mai nepotrivite locații pentru artiștii respectivi.
Dar poate e concurs și n-am aflat. Cel mai secret show, cei mai mulți spectatori ajunși din greșeală la cântare, cea mai puțin inspirată alegere a datei…
Spicuiesc din buchețelul de șlagăre ale momentului.
Manu Chao, 16 aprilie. La Sala Palatului??? Data trecută au fost 20.000 de oameni la Romexpo (că au fugit și de la Nelly Furtado; până și Nela ar fi fugit să-l vadă, da’ fusese plătită să cânte, fix în paralel). Au țopăit non-stop, că așa se intâmplă la concertele ăstuia. Excepțională ideea să îi înghesui într-o sală prea mică (da, e mult prea mică pentru concertul ăsta) și mult prea plină cu scaune. Excepțională și promovarea; am aflat astăzi pe Facebook, din greșeală, pentru că își luase cineva bilete.
Sting, 6 iunie. În Piața Constituției. Corect, sigur va fi plin, nici n-a mai cântat pe aici, nici un motiv să nu strângă măcar tot atâția oameni ca și AC/DC și Bon Jovi. Thumbs up!
Bestfest revine, excelent, aplaud. O locație nouă, în Pipera Tunari, la îndemână dacă ești deja plecat cu cortul în excursie. Nu, mulțumesc! Dacă se va întreba cineva unde sunt oamenii, am un hint – la Romexpo. Poate nu vor avea ghinionul să se întâmple cumva Sonisphere fix în aceleași zile. Dar dacă se întâmplă și Skunk Anansie cântă în mijlocul câmpului gol, nu ia nimeni vreun premiu dacă ghicește că spectatorii lor sunt dincolo. Cârcotesc și cobesc? Nuuu, doar și Ciuc Fest a fost un mare succes anul trecut.
În rest, toate bune. Pe blat, încetișor, să nu se prinză spectatorii, pe burtă, că-i apa mică, să nu descopere ceva nou, poate le și place, doamne ferește!
Din micile perle pe care era să le ignor din lipsa informației – Eddie “The Chief” Clearwater (23 martie, Hard Rock Café) și Smokin’ Joe Kubek & Bnois King (11 aprilie, Jukebox)
Acum am văzut că lista de concerte există pe Metalhead, nu numai pe site-urile Eventim si MyTicket. Bravo lor, respect, m-am abonat la newsletter. Dar nu e cam puțin?
Nu vin oameni la cântări? Ar veni dacă ar afla de ele, săracii.
Delta și Spiritul
Postat: 22/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: alternative, Delta Spirit, indie, Robert Plant, rock, Rounder Records Scrie un comentariuPrintre prietenii mei se numără și o amică în dezacord (aproape) complet cu plăcerile mele muzicale. Dacă îi pun blues adoarme, dacă e heavy rock zice că e prea tare. Când i-am spus că primul album White Lies e ok, dar Sisters Of Mercy ascultam acum 20 de ani și sunau mai bine, a devenit ostilă.
Ieri am trăit minunea să cădem de acord. Pe ce? Niște copii californieni, Delta Spirit.
Am dat peste ei aproape din greșeală. La Berkleemusic am avut norocul unui profesor care este marketing director la Rounder Records (Robert Plant, Allison Krauss, George Thorogood, Kaki King, niște Willie Neslon, niște Rush… d-ăștia). Uitându-mă pe site-ul lor (nu, nu mi-a dat note mai mari pentru asta) am dat peste ceva care îmi suna suspect de bine.
Cică-s indie rock, un amestec de rock și northern soul, dacă vă pasionează clasificările. După nume mă așteptam să fie ceva de blues (Wikipedia mi-a explicat că unul dintre ei a avut un unchi care avea o companie numită “Delta Spirit Taxidermy Station of North Central Alabama”).
N-a fost să fie blues, dar nici rău nu mi-a părut. “White Table” e de pe al doilea album al lor, “History From Below”, de anul trecut. Și mi-a sunat foarte în spiritul “Angel Dance” al lui Robert Plant. De pe “Band Of Joy”, tot de anul trecut.
Chestie de percepție personală și sincronicitate, dar delta spiritului e mare, avem loc cu toții. I-o fi vizitat spiritul deltei pe toți cetățenii implicați.
De ce îmi plac irlandezii
Postat: 21/02/2011 Înscris în: Știri | Tags: Belfast, blues, Gary Moore, Irlanda, Phil Lynott, rock, Rory Gallagher, statuie Scrie un comentariuPentru că sunt veseli și când sunt triști? Pentru că irlandezele sunt frumoase și drăcoase? Pentru că au inventat whiskey-ul și berea Guinness? (Da, știu, cearta cu scoțienii asupra întâietății a început încă de când s-a inventat alcoolul.)
Motive sunt multe și părerea mea este că, dintre toate popoarele Europei, sunt cei mai asemănători cu noi, Nu-mi argumentez punctul de vedere, e doar un blog și vreau să postez astăzi. Există și ceva deosebiri, că doar nu suntem gemeni identici.
Un amic din Belfast mi-a adus astăzi sub ochi ultima inițiativă locală. Oare ce animă spiritul civic nord-irlandez? Păi vor să-i facă statuie lui Gary Moore. Printre problemele cotidiene de toate felurile, au găsit timp și energie ca să onoreze un muzician de rock și blues. O pagină de Facebook a inițiativei e și ea în picioare.
Nici n-ar fi prima de gen. În Dublin există o statuie a lui Phil Lynott. În Ballyshannon alta, a lui Rory Gallagher. Click pe nume și se afișează.
Mai mult, par a se plimba printre ei și astăzi. Ambele statui sunt la nivelul solului, nu au simțit nevoia să îi înalțe pe socluri inaccesibile.
Evident că statuia lui Phil e plantată exact în fața unei cârciumi, “Bruxelles”. Ocolind un grup de muzicieni care îl înconjuraseră, de ziceai că și Phil cel de bronz e în trupă, am intrat în birt (așa mi-a explicat un amic de la Mureș, “dacă se mănâncă și se bea, clar, e birt”). Agățate în spatele tejghelei erau discurile de aur și de platină americane decernate pentru coloana sonoră a filmului “The Commitments” (dacă nu l-ați văzut, grăbiți-vă, pe cuvânt că merită).
Am întrebat și eu ce-i cu discurile. “Aaa… păi veneau toți să bea aici. Da’ ai văzut statuia lui Phil, de la intrare? Și el bea aici și dup-aia cânta la subsol”. Corect, subsolul acum e heavy metal până la tencuială. Și doar nu erau să țină premiile alea în vitrina de acasă.
Sigur o să aibă și Gary Moore statuie în Belfast. Și cum ar putea să nu-mi placă un popor care își onorează public muzicienii pe care îi iubește?!
Midnight Burst 