La revedere Joe Cocker!
Postat: 22/12/2014 Înscris în: Știri | Tags: blues, blues rock, Joe Cocker, rock, soul Scrie un comentariuAstăzi 22 decembrie, Joe Cocker ne-a părăsit, victimă a cancerului la plămâni.
![By Ivanaivanova (Own work) [CC BY-SA 3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)], via Wikimedia Commons](http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/12/Joe_Cocker_Sochi.JPG "By Ivanaivanova (Own work) [CC BY-SA 3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0)], via Wikimedia Commons")
Una dintre cele mai mari și mai calde voci ale contemporaneității, dincolo de orice gen muzical în care a ales să se exprime, a fost întotdeauna dincolo de modele zilei.
De la quasi-debutul fulminant de la Woodstock (chiar dacă era deja activ din 1964), până în ziua de astăzi, nu s-a oprit de cântat, apanaj al celor mai mari.
În septembrie 2014 Billy Joel remarca precum că Joe nu se simte prea bine, în timp ce propunea să fie inclus în Rock And Roll Hall Of Fame.
Nu distincțiile i-au lipsit în timpul vieții, iar acoladele se vor acumula cu siguranță acum. Toată lumea va descopri subit că au fost fani o viață întreagă și vânzările postume vor exploda.
Mie-mi rămâne doar regretul că nu l-am văzut atunci când ne-a vizitat și gustul amar că o dată viitoare nu va mai exista vreodată.
Odihnește în pace Joe Cocker!
“Everybody Needs Somebody To Love”
Postat: 23/10/2014 Înscris în: Muzică | Tags: everybody needs somebody to love, rhythm and blues, soul Scrie un comentariuRevedeam de curând un film care m-a fascinat în anii ‘80, The Blues Brothers. Scenariu subțirel, acțiune trasă de păr, dar multă muzică și încă și mai mulți artiști de excepție (pe vremea aia încă nu realizam complet cât de fabuloasă e întreaga distribuție).
Joliet Jake și Elwood J Blues, adică Dan Aykroyd și John Belushi, aveau deja un album la activ (Briefcase Full Of Blues, 1978) înainte de apariția filmului, în 1980, alături de aceiași trupă care apare și pe ecran.
Unul dintre momentele (numeroase) care ne-au marcat pe toți a fost cu siguranță Everybody Needs Somebody To Love, piesă pe care au făcut-o hit la 16 ani de la apariție.
Cel care a lansat-o (fiind și co-autor) a fost regretatul Solomon Burke, în 1964. A intrat în topuri, dar nu a reușit să pătrundă în Top 40. Gurile rele spun că de fapt Burke a fost singurul autor al piesei, dar că ar fi împărțit drepturile cu producătorii Bert Berns și Jerry Wexler. Nimic nu e exclus, era ceva obișnuit în vremurile respective.
Ceva mai mult succes a avut versiunea lui Wilson Pickett, din 1966. Rolling Stones au înregistrat-o și ei, de două ori chiar, în 1965 și 1989.
Everybody Needs Somebody To Love rămâne un clasic soul, aport esențial al celui mai trecut cu vederea dintre părinții fondatori ai genului, Solomon Burke, pe nedrept rămas în umbra unor James Brown, Wilson Pickett sau Otis Redding.
Robert Randolph, pedal steel guitar hero
Postat: 23/09/2014 Înscris în: Muzică | Tags: funk, gospel, robert randolph, sacred steel, soul Scrie un comentariuChitarele pedal steel sunt asociate mai ales genurilor country și western swing. Totuși, ca orice instrument, și-au găsit locul și în alte genuri, până la muzica clasică, în 2005 Michael A Levine prezentând Concerto For Pedal Steel Guitar And Orchestra.
Robert Randolph a învățat chitara pedal steel cântând în biserică (instrumentul este numit sacred steel în multe dintre bisericile penticostale afro-americane) și a fost descoperit la o întrunire de cântăreți sacred steel din Florida.
Anii săi formativi au fost inspirați mai degrabă de Steve Ray Vaughan și trupe de funk precum Sly & The Family Stone și Earth, Wind & Fire. Crescut într-un mediu religios, a descoperit mult mai târziu muzica unor Allman Brothers, Buddy Guy sau Muddy Waters.
Primul album de studio, Unclassified, din 2003 i-a atras atenția lui Eric Clapton care l-a invitat de atunci în turneu alături de el, ca și la edițiile Crossroads Guitar Festival pe care le-a organizat ulterior.
Cel mai nou album de studio, al patrulea,, Lickety Split, este de anul trecut și îl are printre invitați pe Carlos Santana (pe cel de-al doilea, Colorblind, din 2006, apărea și Clapton).
Din biserică pe scenele marilor festivaluri, Robert Randolph este o figură aparte, extrem de expresivă și plină de energie. Încă foarte tânăr, cu o carieră înfloritoare, are o întreagă viață artistică în față, cu un potențial uriaș.
Gary Clarke Jr Live
Postat: 11/09/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, gary clarke jr, hard rock, Live, r'n'b, soul Scrie un comentariuGary Clarke Jr are cu ce să se laude. La 30 de ani are o carieră de succes ca muzician și apariții în filme. Premiile și distincțiile se aglomerează în jurul lui, cel mai prestigios de până acum fiind un Grammy 2014 la categoria Best Traditional R&B Performance (pentru Please Come Home); asta după ce în 2013 fusese nominalizat la Grammy pentru Best Rock Song, cu Ain’t Messin Round.
Blues-ul american și-a găsit în el un nou erou și comparațiile flatante curg. A fost aclamat chiar ca, blasfemia blasfemiilor, “noul Hendrix”. Nu sunt de acord cu apelativul, nici cu toate nuanțele muzicale pe care a ținut să le abordeze până acum. De exemplu, nu-mi plac cele două piese câștigătoare de Grammy, dar asta ține de preferințele personale. De fapt, nu atât piesele respective au vreo problemă, cât faptul că l-am ascultat cu altele care mi-au plăcut mult mai mult.
Unde mi se pare totuși potrivită comparația cu Hendrix este prestația din concert. Nici pe departe atât de fizic precum Jimi, dar cu același gen de energie, o sălbaticie primordială. Scena este mediul său natural și de pe scenă vine noul album, numit pur și simplu Live, care va apărea pe 22 septembrie.
Live vine să completeze o discografie ce numără deja trei albume de studio și cinci EP-uri. Înregistrările sunt din concerte de pe tot mapamondul și celebrează tonul său personal – chitara fuzzy combinată cu vocea smooth (că lină, netedă sau liniștită parcă nu prea se potrivesc).
Venit din Texas, lansat la Antone’s, clubul din care alți texani, frații Vaughan, au început să redefinescă blues-ul modern, nu pot decât să sper că (și el) va fi catalistul unui nou blues revival pe care unii dintre noi îl așteptăm de cam multă vreme.
Ana Popovic – Serbia predă lecții de blues
Postat: 10/08/2014 Înscris în: Muzică | Tags: ana popovic, blues, blues rock, rhythm and blues, soul Un comentariuAna Popovic este un exemplu al internaționalizării blues-ului.
Născută și crescută în Belgrad, a început să cânte la chitară de la 15 ani. Prima trupă a fost Hush, în 1995, alături de care a concertat atât acasă, în Serbia și Muntenegru, dar și în Grecia și Ungaria. Au scos un singur album, “Hometown” (1998), după care trupa s-a dizolvat când Ana a plecat în Olanda să studieze jazz.
În Olanda a început și cariera ei solo, cu Ana Popovic Band, din 1999. Primul album “Hush!” a venit în 2001, înregistrat în Memphis și produs de Jim Gaines (Santana, John Lee Hooker, Alexis Korner…).
Odată cu “Hush!” a venit și succesul, așa că Ana și-a abandonat studiile de chitară și s-a dedicat full-time carierei muzicale.
Au urmat de atunci cinci albume de studio, două live-uri și două dvd-uri, pe lângă o multitudine de concerte alături de legende ale blues-ului și soul-ului, de la regretatul Solomon Burke până la turnele Experience Hendrix.
În 2012 s-a stabilit în Memphis, iar cariera ei nu face decât să înflorească. Cel mai nou album este “Can You Stand The Heat”, din 2013, și a devenit o prezență nelipsită a marilor festivaluri de blues, jazz și rock.
Blues-ul a devenit de mult un limbaj universal, iar această chitaristă născută în Serbia în 13 mai 1976 mi se pare cea mai inspirațională poveste de succes a momentului. Din Belgrad în Memphis, predând lecții de blues celor care l-au inventat, un parcurs pe care nu pot decât să-l aplaud.
Midnight Burst 