“Everybody Needs Somebody To Love”
Postat: 23/10/2014 Înscris în: Muzică | Tags: everybody needs somebody to love, rhythm and blues, soul Scrie un comentariuRevedeam de curând un film care m-a fascinat în anii ‘80, The Blues Brothers. Scenariu subțirel, acțiune trasă de păr, dar multă muzică și încă și mai mulți artiști de excepție (pe vremea aia încă nu realizam complet cât de fabuloasă e întreaga distribuție).
Joliet Jake și Elwood J Blues, adică Dan Aykroyd și John Belushi, aveau deja un album la activ (Briefcase Full Of Blues, 1978) înainte de apariția filmului, în 1980, alături de aceiași trupă care apare și pe ecran.
Unul dintre momentele (numeroase) care ne-au marcat pe toți a fost cu siguranță Everybody Needs Somebody To Love, piesă pe care au făcut-o hit la 16 ani de la apariție.
Cel care a lansat-o (fiind și co-autor) a fost regretatul Solomon Burke, în 1964. A intrat în topuri, dar nu a reușit să pătrundă în Top 40. Gurile rele spun că de fapt Burke a fost singurul autor al piesei, dar că ar fi împărțit drepturile cu producătorii Bert Berns și Jerry Wexler. Nimic nu e exclus, era ceva obișnuit în vremurile respective.
Ceva mai mult succes a avut versiunea lui Wilson Pickett, din 1966. Rolling Stones au înregistrat-o și ei, de două ori chiar, în 1965 și 1989.
Everybody Needs Somebody To Love rămâne un clasic soul, aport esențial al celui mai trecut cu vederea dintre părinții fondatori ai genului, Solomon Burke, pe nedrept rămas în umbra unor James Brown, Wilson Pickett sau Otis Redding.
Kevin Carter Still Rocks!
Postat: 18/10/2014 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: fotografie, kevin carter, pulitzer, rock Scrie un comentariuAseară am văzut un film care la lansare a fost primit cu cronici proaste (și foarte proaste), The Bang Bang Club. Filmul fiind inedit pentru mine și neavând habar de cronici, mi-am permis să fiu prins de poveste, de personaje și întrebările grave de deontologie profesională și etică pe care le prezenta.
Unul dintre personajele principale se numește Kevin Carter. Cine a fost el? Un fotojurnalist sud-african, câștigător al unui premiu Pulitzer în 1994.
Foarte probabil că numele lui este necunoscut publicului larg, dar fotografia sa face în continuare înconjurul globului și a intrat în patrimoniul culturii populare universale.
Născut și crescut în Johannesburg, a fost membru al clubului Bang Bang (alături de Kent Oosterbroek, Greg Marinovich și Joao Silva), deveniți legendari mai ales pentru munca lor de martori ai brutalității apartheidului și a vremurilor sale.
La trei luni după ce a primit premiul Pulitzer, Kevin Carter s-a sinucis, la doar 33 de ani, bântuit de fantomele ororilor pe care le-a imortalizat și marcat de moartea lui Ken Oosterbroek.
Despre Kevin s-a făcut un 2006 documentar, The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club, nominalizat la Oscar. În 2010, a apărut lungmetrajul The Bang Bang Club, care le spune povestea, bazat pe cartea scrisă de cei supraviețuitori ai grupului, Greg Marinovich și Joao Silva.
Dar Kevin Carter a impactat mai mult decât conștiința vizuală a oamenilor.
În 1996, Manic Street Preachers au scos o piesă numită chiar Kevin Carter, apărută pe albumul Everything Must Go, iar în 2001, ultimul album Savatage, Poets And Madmen, este bazat în întregime pe viața lui.
Kevin Carter a avut o viață scurtă, extrem de agitată și controversată. Întrebarea “dar ce ai făcut ca să ajuți fetița înfometată pe care ai fotografiat-o?” foarte probabil că a fost picătura care a umplut paharul și a contribuit la decizia lui finală. Mai ales că judecata venea doar din partea “celorlalți”, nu și a colegilor de breaslă.
Dincolo de persoană, rămâne munca lui și o figură emblematică pentru tot ceea ce înseamnă fotojurnalism.
Chitariștii noului mileniu: Pete Thorn
Postat: 17/10/2014 Înscris în: Muzică | Tags: chitara, chitarist, instrumental, pete thorn, rock Un comentariuCanadianul Pete Thorn se descrie ca “un tocilar al chitarei”. Specia pare să fie răspândită, deoarece canalul lui de YouTube are zeci de mii de abonați și milioane de vizionări.
Din Edmonton, a coborât la sud de graniță și s-a oprit de-abia în Los Angeles, unde a studiat la Musician’s Institute.
După absolvire, trupa din care făcea parte, Surreal McCoys, a fost semnată de Sony Japonia, dar nu a avut viață lungă.
Ceea ce nu l-a împiedicat să devină un apreciat muzician de studio și (mai ales) de turneu, un profesor respectat și un chitarist foarte căutat pentru demo-uri și clinics.
Nu l-a chemat chiar oricine, în turneu a fost plecat cu Courtney Love, Chris Cornell, Don Henley sau Melissa Etheridge, iar printre cei cu care are contracte de endorsement (și pentru care face demo-uri), se numără Suhr, EVH, Taylor sau Fractal Audio.
Un profesionist foarte ocupat, care a apucat totuși să scoată un album solo, instrumental, numit (cum altfel) Guitar Nerd în 2011.
De curând, împreună cu Suhr a lansat un concurs inedit, a cărui miză constă în găsirea titlului unei piese instrumentale gândită inițial ca demo pentru amplificatorul model propriu, Suhr PT-100.
Dar mai multe despre concurs, diseară. Până atunci, iată-l pe Pete la treabă, cu piesa încă nenumită.
Beatles Blues?
Postat: 15/10/2014 Înscris în: Muzică | Tags: Beatles, blues rock, hard rock, john lennon, yer blues Scrie un comentariuBeatles și tot curentul Mersey Beat nu și-au citat printre influențe blues-ul. Rock’n’roll, Motown soul din belșug, dar nu și blues.
Mai mult, atunci când Lennon “încerca să ajungă la Dumnezeu și se simțea sinucigaș” în India, a vrut să scrie o parodie de blues, care să ia peste picior boom-ul blues din Anglia anilor ‘60.
Dar Lennon fiind Lennon și Beatles fiind Beatles, parodia a avut și ea o scânteie de genialitate și a reușit să prefigureze atât blues rock-ul, cât și elemente de hard rock.
“Yer Blues” a fost înregistrat în 1968 și a apărut pe White Album în același an.
După apariția albumului, Lennon l-a interpretat live pentru Rolling Stones Rock and Roll Circus, alături de un supergrup, numit The Dirty Mac, din care mai făceau parte și Eric Clapton, Keith Richards (la bas) și Mitch Mitchell.
Înregistrările live au rămas nepublicate până în 1996, dar piesa în sine a fost preluată de artiști blues (rock) autentici precum Jeff Healey sau Kenny Wayne Shepherd.
