Nu-i amor în inima urbei, dom’le!

Cam așa aș fi putut să-mi cânt zilele astea. Orașul ăsta nu e prea vesel de felul lui; sau o fi doar reținut, că avem simțul ridicolului exacerbat și doamne ferește să riscăm să fim penibili în public. Tristețe, frig, întuneric, mizerie… clar, nu-i dragoste p-aici, e marfă rară, se ascunde și aia pe unde poate.

Uite așa am regresat, terapeutic  Când eram mai mic ascultam cu gura cascată o piesă de-i zicea “Ain’t No Love In The Heart Of The City”. Prima oară mi-au cântat-o de pe scenă Iris (când eram printr-a șaptea, la T4). De fiecare dată de-abia o așteptam. Nu mi-era mie clar ce și cum e cu piesa asta, era cam deosebită de restul repertoriului, da’ îmi plăcea. Rău de tot!

N-a durat mult și am descoperit de unde o ascultaseră și ei. Uite-așa am dat si de Whitesnake.

N-am fost primul sau singurul. De fapt, a fost primul lor succes și a rămas în repertoriu din 1978 până astăzi.

Atât de legată era de Whitesnake piesa asta în mintea mea încât nici nu încolțea vreo îndoială că nu ar fi scrisă de ei. Am chiar o bănuială că de la asta i se trage lui Coverdale obsesia textelor cu temă unică “baby baby”.

Dar anii au trecut, am depășt cu greu trauma revelației că nu există Moș Crăciun, eram deja călit, pregătit să aflu alte adevăruri esențiale.

Într-o bună zi, m-a luat adevărul de plete (da, pe vremea aia mai aveam), mi-a întors universul cu roatele în sus și așa l-a lăsat.

Pentru că “Ain’t No Love…” a fost înregistrată prima oară în 1974, de Bobby “Blue” Bland. De scris au scris-o Michael Price și Dan Walsh (am verificat, că nu știam cine-s cetățenii).

Pentru Bobby Bland a fost un hit minor (a ajuns în Top Ten R’n’B și cam atât), dar au înregistrat-o legiuni de artiști. De la Whitesnake la Allman Brothers, de la Al Brown la Vaya Con Dios și de la Chris Farlowe la Jay-Z. Una dintre versiunile mele preferate îi aparține lui Paul Weller.

Acu’ mă întreb și eu, chiar n-o fi? Parcă se lamentează prea mult domnii pentru ceva inexistent. Am fost atent la text, spune clar “fără tine nu e”. Da’ eu sunt de părere că există oricum, avem în stoc, doar ni se pare din când în când că lipsește.


O nuanță mai albă de palid pe podul suspinelor

Tocmai era să fac un atac de panică. Am realizat că deja mă născusem când se lansa “A Whiter Shade Of Pale”. Asta e, sunt și eu vintage, ca și cântecul. Sau suntem doar retro? Nu știu, despre clasificările astea să-și dea cu părerea cineva avizat.

Eu suspectez că Gary Brooker și Keith Reid erau puși pe mișto, mai și consumaseră (deh, vremurile experimentale) și ne-au făcut tuturor o glumă pe care o luăm tot mai în serios de mai bine de 4 decade încoace. Și au semnat-o Procol Harum.

Cea mai difuzată și cântată piesă în Marea Britanie din ultimii 70 (și mai bine) de ani, înregistrată în peste 900 de versiuni de diverși, este și una dintre cele mai discutate, analizate și tocate din toate timpurile.

Nimeni (da’ nimeni) nu are habar despre ce e vorba în text. S-au scris cărți despre versurile astea și s-au luat de păr critici de rock din cauza ei. Era și o glumă, cu un critic muzical care ajunge în rai și se trezește tras deoparte de șeful cel mare însuși: “auzi, am o teorie despre textul de la A Whiter Shade…”

Acum serios, până și titlul ar trebui să ne aprindă un beculeț de alarmă; ce-i aia “o nuanță mai albă de palid”? Licență poetică? Scoasă de o trupă cu un nume despre încă se dezbate dacă provine din latina zdrobită sau de la numele unei pisici birmaneze?

Gluma a prins rădăcini adânci în cultura contemporană – avem un asteroid și o orhidee Procol Harum, iar “a whiter shade of pale” a devenit expresie de sine stătătoare în engleza colovială.

Procol Harum a fost și una dintre puținele trupe vestice care au cântat în România în anii ‘70. Din păcate, din câte știu, la momentul respectiv nu mai avea în componență pe unul dintre cei mai mari chitariști de blues-rock din toate timpurile, Robin Trower.

Paul Gilbert l-a numit chitaristul lui preferat și influența muzicală majoră. A avut și succes de vânzări, dar nu a devenit niciodată un superstar. Iar “Bridge Of Sighs” este o piesă indispensabilă în catalogul de chitară modernă blues-rock.

Trower este una dintre acele furnicuțe muzicale geniale necunoscute maselor largi.  Din păcate sau din fericire, e altă discuție.

Din 1973 încoace scoate album după album și pleacă în turneu după turneu. Pe site-ul magazinului său online, în ianuarie a apărut un anunț: “Toate tricourile sunt în turneu cu Robin Trower, până la sfârșitul lui iulie 2011”.


Delta și Spiritul

Printre prietenii mei se numără și o amică în dezacord (aproape) complet cu plăcerile mele muzicale. Dacă îi pun blues adoarme, dacă e heavy rock zice că e prea tare. Când i-am spus că primul album White Lies e ok, dar Sisters Of Mercy ascultam acum 20 de ani și sunau mai bine, a devenit ostilă.

Ieri am trăit minunea să cădem de acord. Pe ce? Niște copii californieni, Delta Spirit.

Delta Spirit - Paris, April 2009

Am dat peste ei aproape din greșeală. La Berkleemusic am avut norocul unui profesor care este marketing director la Rounder Records (Robert Plant, Allison Krauss, George Thorogood, Kaki King, niște Willie Neslon, niște Rush… d-ăștia). Uitându-mă pe site-ul lor (nu, nu mi-a dat note mai mari pentru asta) am dat peste ceva care îmi suna suspect de bine.

Cică-s indie rock, un amestec de rock și northern soul, dacă vă pasionează clasificările. După nume mă așteptam să fie ceva de blues (Wikipedia mi-a explicat că unul dintre ei a avut un unchi care avea o companie numită “Delta Spirit Taxidermy Station of North Central Alabama”).

N-a fost să fie blues, dar nici rău nu mi-a părut. “White Table” e de pe al doilea album al lor, “History From Below”, de anul trecut. Și mi-a sunat foarte în spiritul “Angel Dance” al lui Robert Plant. De pe “Band Of Joy”, tot de anul trecut.

Chestie de percepție personală și sincronicitate, dar delta spiritului e mare, avem loc cu toții. I-o fi vizitat spiritul deltei pe toți cetățenii implicați.


Weekendu’ ăsta nu-s un tip de treabă

Lemmy zicea că n-a fost niciodată un tip de treabă (pfff, cine-l crede?) și prin ‘92 îi găsise și pe Ozzy și pe Slash să fie de acord cu el în aceeași piesă.

Zău așa, un buchețel de trei domni exemplari ca dânșii să susțină asemenea aberații? Normal că nu s-a vândut, nu i-a crezut nimeni.

Gurile rele spun că, entuzismat de un mare deal de distribuție proaspăt semnat cu Epic Records și de o proaspătă colaborare cu Omul din Oz (pe “No More Tears”), Lemmy a avut un moment de nebunie.

L-a apucat avântul economic pe dom’ Kilminster în 1992, pe “March ör Die”. Și om serios, dacă a dat în baltă, păi a dat de să-i sară stropii. Ar fi ipocrit să aruncăm acum cu pietre pentru că s-a vrut și el rock star cu fițe, pampoane și patalama, bașca un card fără limită de credit.

Aparent, albumul avea tot ce-i trebuia ca să reușească. Și nimic din ce iubea deja populația la Motörhead. Săracu’ Lemmy chiar s-a chinuit să susure suav și bălădos.

Doar că fanii cei vechi au plecat urgent să vomite, în timp ce alții noi și cuminți nu s-au apropiat, preventiv, că au mai văzut ei d-ăștia cu blana de oaie peste jaca de motor. Și donșoara Scufița Roșie a avut un episod canibalistic, știm noi, s-a scris și în ziare, da da.

Mie îmi e super-simpatică “I Ain’t No Nice Guy” și avea tot ce-i trebuia să ajungă un super mega hit de platină și alte aurituri. Doar că Lemmy e the nicest exact când nu se chinuie explicit să fie nice.

Hmm, da’ dacă mă gândesc bine, Lita Ford s-a întors la treaba. Ce zici fată, inchizi ochii pentru totdeauna un pic și cu Lemmy? Hai că poate bagă și Slash un solo, e din gașcă.


Ce am făcut joi seara

Păi am ieșit în oraș. Mai prin ploaie, mai prin noroaie, mai printre gropi…

După cum am spus de luni, cap compas Big Mamou, cântă Astero și Up To Eleven. Alt rock, post-grunge, etc etc, etichete sunt multe și destul de irelevante până la urmă.

Astero au fost o surpriză simpatică; postam și câteva poze, dacă ar fi ieșit vreuna din cele făcute orbecăind prin club.

Astero – Fără vină
Astero – Iac-așa

Up To Eleven sunt prieteni (oare ăsta e motivul pentru care au ieșit cât de cât vreo 2-3 poze?). Problemele tehnice par să-i urmărească, dar trupa e în evoluție, încearcă lucruri, au idei, bravo. Baftă!

All in all, m-am simțit bine, o să repet și la o dată ulterioară, cu siguranță.

Up To Eleven Up To Eleven Up To Eleven
    Photo: Adrian Coleașă
Up To Eleven – One Cent
Up To Eleven–Run Away