NAVI – Songbird
Postat: 06/07/2017 Înscris în: Muzică | Tags: 2017, cronica, electrecord, electro, indie, navi, pop, songbird Scrie un comentariuNAVI nu este o debutantă, din contra. A scris pentru mulți artiști români, ca și în proiectul acustic pop Alexandra & Alec, dar proiectul său solo a pornit în 2012. Doi ani mai târziu au început să apară clipurile video, controversatul Picture Perfect, The Burning Process, Eyes Wide Shut.
Anul acesta a marcat debutul său discografic, Songbird, primul album pop scos de Electrecord după multă vreme.
Eticheta auto-asumată este cea de indie pop, dar ambalajul poate induce în eroare. Mult electro pop, uneori dansant (The Backdoor), alteori beneficiind de o rară intervenție a chitarei electrice (The Burning Process), alteori piese aproape acustice, doar cu pian și voce (Eyes Wide Shut, Songbird) sau de-a dreptul dark (Shibari) albumul este mult mai divers decât poate părea la prima vedere.
Atmosfera este mereu dramatică, uneori de o fragilitate aparentă, dar cu o tensiune permanentă este creată de vocea expresivă scoasă (mai mereu) în față. Uneori îmi amintește de un Smoke City electro, alteori de o Florence and the Machine pop, dar acestea sunt doar repere personale și nu impactează receptarea unui album interesant, în care (aproape) fiecare poate găsi ceva care să-i placă
Iar Songbird nu este doar interesant, ci și extrem de bine distribuit, pentru că l-am găsit peste tot – în format fizic și electronic, pe BandCamp și iTunes, pe site-urile Amazon și altele, iar într-un spirit foarte indie este disponibil integral și pe YouTube.
Iar cel mai nou extras de pe album este My Diary, la care aștept și un clip.
Adrian Coleașă
Cobra Fest 1.0 – Și a fost ziua a doua
Postat: 20/06/2017 Înscris în: Live | Tags: 2017, 3 iunie, b52, cardinal, cobra fest, cronica, dumbsaint, fabrica, fest, Live, meniscus, orkid, post rock, progressive, tragic, valerinne, we lost the sea Scrie un comentariuA venit și ziua a doua a Cobra Fest. După petrecerea de la finalul primei zilei și încă sub impresia ei, am pierdut startul spre Fabrica și am ratat primele două nume, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut și Navi. Mea culpa!
Photo by Anca Coleașă
Dar Tragic mi-au deschis ziua fulminant. Recunosc, nu-i știam, dar au aruncat în aer scena de la B52. Post-metal/doom scrie pe etichetă dar conținutul este exploziv. Nu am termen de comparație cu vreo altă prestație de-a lor, dar m-au convins să îi urmăresc în viitor. Au setat foarte sus bara pentru cei ce au urmat și au prevestit ceea ce avea să urmeze.
Photo by Anca Coleașă
Orkid nu îmi par avantajați de formula acustică. Au avut fanii lor, cu siguranță sunt oameni care îi plac, abordarea este inventivă (cel puțin prin prisma instrumentelor atipice aduse pe scenă), dar aș prefera să-i revăd într-o variantă electrică înainte să-mi formez o părere.
Photo by Anca Coleașă
Cardinal, din Constanța, au fost cea mai tânără trupă din festival. aflați la ultimul concert pentru viitorul previzibil (vine bacul, vin plecările la școli diferite). Au lăsat o impresie foarte bună și dincolo de stoner și psihedelic mi-au amintit mai degrabă de Jane’s Addiction decât de QOTSA. Dar deh, referințele fiecăruia diferă.
Photo by Anca Coleașă
Valerinne sunt un vârf al scenei post-rock românești. Au fost primiți ca atare și au fost la înălțimea așteptărilor. B52 a fost cadrul perfect în care s-a desfășurat setul lor extrem de atmosferic și au setat tonul pentru cele trei trupe australiene ce urmau să încheie festul.
Photo by Anca Coleașă
Dumbsaint au preluat ștafeta și au mers mai departe. Într-o penumbră densă, au asigurat coloana sonoră a unei serii de scurt-metraje ce rulau în timpul setului. Nu m-am putut împiedica să nu remarc arcul peste timp, de la filmul mut și pianistul (sau orchestra) ce-l acompania, la aceste episoade cinematice, acompaniate de o trupă ce se pune singură în umbră și în slujba imaginii.
Photo by Anca Coleașă
Meniscus au continuat, într-o cu totul altă notă. Instrumentali, dar cu o apariție complet diferită, au dansat, au cântat și au conectat publicul la o sursă de energie comună, aproape arhetipală după modul la care au reacționat spectatorii scăldați în lumina roșie ce inunda scena.
Photo by Adrian Coleașă
We Lost The Sea au fost apoteoza festivalului, încheierea perfectă. Cea mai cunoscută dintre cele trei trupe australiene (aflate în turneu împreună în Europa) a intrat la orele mici ale zilei următoare și a luat pe sus publicul.
Am auzit comentarii că n-au fost în formă, că puteau mai bine, că una, că alta. Tot ce se poate, dar din punctul meu de vedere au fost întruchiparea perfectă a genului, iar adjectivul care îmi vine cel mai pregnant în minte este epic. De la delicat și intim la grandios într-un singur set.
În rest, cum am zis și ieri, un festival impecabil, fără vreun moment de umplutură, cum îmi doresc multe altele. Cu un public mișto, o atmosferă pozitivă și mulți muzicieni rămași în zonă, mult după ce cântaseră, fani atenți la ceea ce se întâmpla.
Mulțumesc, la cât mai multe ediții!
Galeriile foto ale zilei sunt disponibile aici și aici, ca și aici și aici.
Adrian Coleașă

