Rory Gallagher și albumul pierdut

Postat: 01/05/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , , | Scrie un comentariu

E destul de neobișnuit ca să apară câte un album „uitat” al unui mare artist, plecat dintre noi. Și totuși se întamplă. Nu firimituri și schițe demo, sau bootleg-uri de o calitate dubioasa (îhâm îhâm, a zis cineva Janie Hendrix acolo, în spate?).

Rory Gallagher e artistul în cauză. Gura târgului spune că, întrebat cum e să fii cel mai mare chitarist al lumii, Hendrix ar fi răspuns „nu știu, intrebați-l pe Rory Gallagher”. O fi fost Jimi modest, dar știa ce-i place.

Gallagher a plecat dintre noi în 1995, la doar 47 de ani, după un transplant nereușit de ficat. La mai bine de 33 de ani de la înregistrare, în iunie va aparea Notes From San Francisco.

În 1978, în San Francisco, Rory abandona proiectul de studio la care lucra, declarându-se frustrat de “procesele prea complicate de mixare”. De înțeles, pentru că mediul său natural era cântarea live. De exemplu, ăsta e și motivul pentru care a refuzat să filmeze orice fel de clipuri video.

1975

Albumul cel uitat pe colțul etajerei, plin cu material inedit, a fost remixat și remasterizat. Ca masa să fie bogată, s-a mai pus la pachet o alta descoperire, aproape la fel de senzațională – o combinație a trei concerte consecutive, din 1979, curios, tot din San Francisco.

Ce să spun? Sunt foarte curios și cam tropăi, noroc că nu mai e mult până pe 6 iunie.

Black Country Communion

Postat: 27/04/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , , , , , , , | Scrie un comentariu

Lung nume, mare trupă, chiar supergroup. Anul trecut, lumea s-a entuziasmat instant numai când a aflat componența – Glenn Hughes (Trapeze, Deep Purple), Jason Bonham (fiul tatălui său), Derek Sherinian (Dream Theater), Joe Bonamassa.

M-am entuziasmat și eu, cam până când am ascultat primul single. Și pentru că nu mi-a plăcut deloc (dar absolut deloc), m-am dezumflat la fel de instant și i-am pus la ignore. Nu întotdeauna și nu pentru toată lumea e o mișcare bună de marketing să dai ceva moka.

Albumul, produs de Kevin Shirley, a apărut pe la sfârșitul lui septembrie 2010, chiar dacă l-am ignorat cu obstinație.

N-a fost infamul single, dar ar fi meritat să fie.

Și a fost atât de bine primit încât au promovat ei ce-au promovat, după care s-au repezit direct în studio, pentru al doilea. Ce să vezi, ce să crezi, nu i-a descurajat că îi boicotam în continuare. Mai rău, mă anunțau pe unde apucau că lucrează la noul album, mai apoi că și apare, prin iunie.

Și iată că perseverența funcționează. De gura lor, într-o bună zi de 2011 am și ascultat albumul eponim de debut (eponim, adică “își dă numele singur”, adică self-titled, am căutat prin dicționare acum vreo 17 ani și mai bine, când mai scriam pe la gazetă). Șiii… lo and behold, vorba insularului, mi-a și plăcut, de m-am uitat urât la mine însumi în oglindă că l-am ignorat aiurea atâta vreme. (Da’ single-ul ăla, “One Last Soul”, tot nefericit a fost ales, parol.)

Albumul nou, intitulat extrem de plastic “2”, apare pe 14 iunie. Cu deschiderea listei de pre-comenzi a venit iepurașul pe 25 aprilie (harnic iepuraș, mai un Ozzy, mai un BCC). În fine, pentru nerăbdători, site-ul oficial al trupei are noutăți peste noutăți și tot felul de oferte.

Până apare, mă duc să-l mai ascult p-ăla (mai) vechi.

Vinerea, fata pe care o iubesc are părul lung

Postat: 08/04/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , , , | Scrie un comentariu

Și cârlionțat.

Sleepy John Estes a mai fost pe aici; “The Girl I Love, She Got Long Curly Hair” este tot o piesă de-a lui, din 1929. N-am găsit varianta originală, dar m-a satisfăcut și coverul de mai jos.

Și pentru că suntem în blues nimic nu se pierde, totul se completează și se transformă. Lucru bine știut și de Led Zeppelin. Știut, practicat și uneori penalizat (Willie Dixon, de exemplu, a obținut un milion de dolari pentru că Plant n-a scris versuri noi la “Whole Lotta Love”, ci doar le-a copiat pe cele ale “You Need Love”).

Așa că fata iubită a fost un pic transformată, i s-au întâns cârlionții și iată, “The Girl I Love She Got Long Black Wavy Hair”. Live în studiourile BBC.

Mă rog, primul vers este inspirat de Sleepy John Estes, celelalte au alte surse. Bașca riff-ul, preluat din “Watch Your Step”, al lui Bobby Parker, din 1961. Reciclat și în “Moby Dick”.

Și dacă tot l-am pomenit pe Bobby Parker, să-i las cuvântul de încheiere. Despre Zeppelin, despre Beatles, Santana…

Frank Marino: Nu toți ajungem staruri

Postat: 04/04/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , | Scrie un comentariu

Când eram mai tânăr, prin cercurile de maniaci muzicofili prin care mă învârteam era foarte apreciat un nene despre care nu auzeam nicăieri. Frank Marino îl chema, era canadian și părea cel mai bine păstrat secret al industriei muzicale a anilor ‘70.

Cea mai persistentă poveste care circula despre Marino (de fapt circulă și astăzi, chiar dacă omul o neagă de 40 de ani încoace) este că ar fi fost vizitat de spiritul lui Hendrix. Ba în vis, ba după un trip… Și că după vizită, subit cânta fix ca Jimi. Hmm, dacă e adevărat, mă înscriu și eu pe lista de doritori de vizite. Vizitează-mă Jimi, vizitează-mă.

Până la coadă, fapt este că stilul omului este vizibil influențat de Hendrix. Ceea ce nu l-a ajutat, a rămas unul dintre cei mai buni, dar și dintre cei mai obscuri mari chitariști ai anilor ‘70.

A cântat rock, blues, heavy metal… Singur, sau alături de trupa sa, Mahogany Rush. A fost recunoscut ca influență de Zakk Wylde, Paul Gilbert, Eric Gales… Și în 1993, s-a retras oficial din industria muzicală.

Inspirat de un site al fanilor, www.mahoganyrush.com, în 2001 a revenit. De atunci e tot pe drum, și tot cântă. Nu pot să sper decât că voi ajunge să-l văd.

Documentar: "The Blues: American History in the Present Day"

Postat: 02/04/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , | Scrie un comentariu

Câteodată nu trebuie să cauți lucruri, te găsesc ele pe tine.  Cam așa mi s-a întâmplat mai devreme, când, fără nici un avertisment, un mic documentar, țuști, mi-a sărit in brate.  Mama și tata lui, Erin Walker și Anthony Sapienza (adică „Seventh Hour Blues”), l-au botezat „The Blues: American History in the Present Day”.

Buddy Guy, Hubert Sumlin, Taj Mahal, Pinetop Perkins și Slam Allen împărtășesc din experiențele lor și vorbesc despre blues. Doar 22 de minute, dar 22 de minute care nu pot decât să bucure orice fan. Cu atât mai mult cu cât Seventh Hour Blues l-au pus pe YouTube ca să ne bucurăm cu toții de el.

← Articole mai vechi
intrări mai noi →