Jinjer – King Of Everything
Postat: 13/07/2016 Înscris în: Muzică | Tags: hardcore, jinjer, king of everything, metal, metalcore, progressive, rock Scrie un comentariuNu a trecut nici o lună de când Jinjer ne-a vizitat. Erau deja semnați la Napalm Records și se știa că un album nou va apărea în această vară.
King Of Everything este programat pentru 29 iulie și un prim video clip, Words Of Wisdom, a apărut din aprilie (timp în care a strâns deja peste 300.000 de vizualizări).
Albumul nu e o surpriză. iar formula de cvartet nu-i dezavantajează în vreun fel. Nu e o surpriză, dar cu siguranță e o delectare. Live, sunt extrem de eficienți și multe rafinamente trec poate neobservate, mai ales în contextul de club.
King Of Everything este un album sofisticat, cu multe momente progresive, iar brutalitatea își găsește mereu sensul, menținând un echilibru delicat, dar foarte solid în același timp.
Nu pot nominaliza vreo piesă, pentru că nu are momente slabe, Jinjer au reușit să producă un al treilea album foarte consistent. Iar finalul, Beggar’s Dance, anunță poate multe surprize viitoare.
Tatiana Shmailyuk este cea mai interesantă voce feminină pe care am ascultat-o de multă vreme încoace. Își permite să cânte absolut orice, la fel de în largul ei când vine vorba de growl, cât și de voce clean. De o dualitate excepțională, ascultând-o, în continuare am senzația că sunt mai mulți vocaliști complet diferiți.
Dar oricât de senzațional ar fi vocalul, este vorba totuși de o trupă. În cazul nostru, Roman Ibramkhalilov (chitare), Eugene Kostyuk (bas) și Dmitriy Kim (tobe) sunt cei care îi permit Tatianei să decoleze și să facă acrobații, iar efortul de echipă este dincolo de lăudabil.
Cel mai bine păstrat secret al Ucrainei metalice (până acum), este pe cale să fie dezvăluit întregii lumi pe 29 iulie și nu pot decât să recomand acest King Of Everything to everybody.
Photo by YURIY MALENKO, courtesy of Napalm Records
Adevăratul debut al Gov’t Mule
Postat: 10/07/2016 Înscris în: Muzică | Tags: blues rock, gov't mule, jam band, southern rock, the telstar sessions Scrie un comentariuPe 5 august, Mascot Label Group va scoate un album special. Era iunie 1994, iar Warren Haynes, Allen Woody și Matt Abts intrau în studiourile Tel-Star din Bradent, Florida. Haynes și Woody aveau o pauză în programul Allman Brothers, iar Warren lucrase deja cu Abts în Dickey Betts Band.
Photo courtesy of Mascot Label Group
Nu aveau planuri mari, doar să înregistreze un album cu buget redus și să cânte câteva show-uri. Probabil ar fi râs cu pofta să le fi spus cineva că acest proiect improvizațional va deveni una dintre cele mai respectate trupe nord-americane, chintesență a conceptului de jam band, Gov’t Mule.
Aceste demouri, remixate și remasterizate, vor apărea acum sub numele The Tel-Star Sessions. Ceea ce ar fi trebuit să fie albumul de debut al trupei surprinde toată energia brută a unui proiect la început, a unei chimii ce i-a surprins chiar și pe protagoniști.
O restituire bine-venită, înregistrat live cu toate instrumentele într-o singură cameră, Tel-Star Sessions arată tot potențialul demonstrat între timp de Gov’t Mule. Influențele lor veneau dinspre power trio-uri precum Cream, Jimi Hendrix Experience, ZZ Top sau Mountain, dar începutul anilor ‘90 îi făcea să amestece sunetele unei epoci noi, ce asculta grunge și alt-rock.
Acest album este mărturia începutului unei cariere prolifice, iar fanii vor fi cu siguranță încântați.
Un supernume, Supersonic Blues Machine
Postat: 09/07/2016 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, supersonic blues machine, west of flushing south of frisco Scrie un comentariuSupersonic Blues Machine au forma unui supergrup de blues, chiar dacă doar liderul lor, toboșarul Kenny Aronoff, este o vedetă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Basistul/producător Fabrizio Grossi și chitaristul texan Lance Lopez sunt muzicieni respectați în industrie, dar cu un profil mult mai puțin vizibil publicului larg. Ceea ce-i unește este aceeași dragoste pentru blues și rock clasic.
Photo courtesy of Mascot Label Group
CV-ul lui Aronoff se citește ca un whos who al starurilor roots (și nu numai), de la John Mellencamp (cu care a petrecut 17 ani și a înregistrat 10 albume), John Fogerty (20 de ani) și Bob Seger, până la Dylan, Joe Cocker sau Rod Stewart.
Fabrizio Grossi are o carieră nu mai puțin prolifică ca și producător și basist, iar lista numelor cu care a lucrat este la fel de impresionantă și eclectică– Steva Vai, Joe Bonamassa, Zakk Wylde, Ice T, Slash, Paul Stanley, Glenn Hughes, Alice Cooper…
Lance Lopez, chitarist de blues texan, favorit al reverendului Billy F Gibbons, l-a contactat pe Grossi pentru un album solo. Fabrizio cânta cu Aronoff în Goodfellas, un proiect al lui Steve Lukather, iar pasul pentru reunirea celor trei a fost mic. Supersonic Blues Machine s-a născut.
Pe 26 februarie AD a apărut și albumul de debut, West Of Flushing, South Of Frisco, salutat atât de critici, cât și de fani.
Experiența celor trei, dragostea lor pentru blues și pur și simplu plăcerea de a cânta împreună este evidentă în toate momentele înregistrate.
Iar pentru că au mulți prieteni, în studio au poposit și Billy Gibbons, Warren Haynes, Chris Duarte, Eric Gales, Walter Trout și Robben Ford. Jumătate din materialele înregistrate au musafiri, o familie extinsă a trupei, un reminder al unei epoci în care colaborarea, viziunea și momentele muzicale împărtășite erau ceva obișnuit.
O notă aparte pentru cover-ul Ain’t No Love In The Heart Of The City al lui Bobby “Blue” Bland. Fabrizio își dorea o versiune proprie a cântecului din 1983 de când îi văzuse pe Whitesnake la Donnington, iar Lance Lopez cântase cu Bobby Bland pe când avea doar 15 ani. Decizia a fost imediată și versiunea lor este cea mai personală și puternică pe care am ascultat-o de la David Coverdale încoace.
Barca Supersonic Blues Machine și-a început croaziera, o navă elegantă într-o lume ce pare să redescopere din ce în ce mai mult blues-ul și să-l aducă la zi. Încă o dată.
Nervosa – Agony
Postat: 22/06/2016 Înscris în: Muzică | Tags: agony, metal, nervosa, rock, thrash Un comentariuAgony, cel de al doilea album Nervosa, a apărut deja pe 3 iunie. Debutul, Victim Of Yourself (2014), a făcut destule valuri, iar așteptările au fost mari. Și nu au fost înșelate.
Photo by Laura Marie Anthony,
courtesy of Napalm Records
Comparația cu Sepultura este inevitabilă, dar au în comun doar țara de proveniență. Thrasherițelor de la Nervosa le lipsește multidimensionalitatea. dar asta nu este neapărat ceva rău.
Agony, înregistrat în Statele Unite, este un asalt în forță, cu pedala de accelerație apăsată. Își poartă cu mândrie influențele, care mie îmi sună mult mai teutonice decât americane. Kreator și Sodom, un vârf de cuțit de Slayer și două picături de Chuck, fetele sunt cu bibliografia bine studiată.
Celor cărora le place galopul și agresiunea continuă, le va plăcea și Agony, fără rezerve.
Problema sunt ceilalți, cei care și-ar dori eventual texturi, nuanțe, dinamici diferite… Ei riscă să fie dezamăgiți.
Dar aici intervine Wayfarer, piesa bonus care închide albumul. Poate o ciudățenie, poate un semn al altor lucruri ce vor urma, este un mariaj suspect de reușit de voce clean, influențe de heavy blues și un outro gospel-ish a capella. Îmi vine să spun thrash cu Janis Joplin, un experiment din care sigur aș fi vrut să aud mai mult.
Alianța Meshiaak
Postat: 21/06/2016 Înscris în: Muzică | Tags: alliance of thieves, meshiaak, metal, rock, thrash Un comentariuMeshiaak nu este un proiect nou, dar își așteaptă debutul de ceva vreme. Australia nu este cea mai cunoscută pepinieră de thrash, dar trupa fondată de Danny Camilleri (chitară/voce – 4ARM) și Dean Wells (chitară lead/voce – Teramaze) are șanse bune să facă mult mai vizibil acest continent pe harta genului.
Celor doi li s-au alăturat basistul Nick Walker și toboșarul John Dette (da, acel John Dette, trecut prin Iced Earh, Slayer, Testament și Anthrax), iar albumul de debut este anunțat pentru 19 august, la Mascot Label Group.
Alliance Of Thieves a fost lăudat deja ca evocând magia unor Ride the Lightning, Rust in Peace, South of Heaven și Burn My Eyes.
N-aș merge chiar atât de departe, dar acesta este spiritul albumului, un întoarcere reverențioasă, fără a fi umilă în vreun fel, la acest gen de spirit. Emoții delicate fac loc agresiunii și furiei, aranjamente complexe, pasaje epice și adâncimi lirice, toate se adresează ascultătorilor la diverse nivele. Distracție prietenească și violentă? A fost numit și așa și mi se pare că se potrivește.
În concluzie, cu siguranță merită ascultat, au rămas mai puțin de două luni până la lansare.
Midnight Burst 