Mereu Hendrix, iar „Little Wing”
Postat: 14/03/2011 Înscris în: Muzică | Tags: andy aledort, blues, Eric Clapton, hendrix, little wing, rock, sheryl crow, steve ray vaughan Scrie un comentariuFacem ce facem și ne întoarcem mereu la Hendrix. Au fost chitariști mari înaintea lui, au venit alții după, și totuși… referința rămâne mereu Jimi.
Cum spunea cineva, “a stat 4 ani sub reflectoare, a avut 600 de concerte, a apucat să scoată 4 albume oficiale, și dă de lucru la o lume întreagă de 40 de ani încoace”.
Parcă devine mai actual de la o zi la alta. Poate că Stranglers aveau dreptate, “no more heroes anymore” și atunci suntem forțați să ne întoracem la alte vremuri. Sau poate că a fost chiar atât de mare, de genial si de carismatic și e pe cale să devină arhetipal. Poate că e deja și nu ne-am prins încă.
Nu mai știu cum am dat peste el, știu doar că eram disperat să-l ascult încă dinainte să fi auzit vreo notă. Și parcă a fost mereu prezent, indiferent dacă îl ascultam sau nu.
Așa că…. “Little Wing”. Inspirată de cântarea de la Monterey, înregistrată în 1967, pe “Axis: Bold As Love”. Una dintre cele mai iubite piese ale lui Hendrix, era și una dintre favoritele lui.
Mulți au preluat-o, unii mai inspirați decât alții. Steve Ray Vaughan a înregistrat o variantă foarte personală, apărută postum (chiar dacă live a tot cântat-o). Clipul a fost acuzat că e promo pentru Fender. Și ce dacă?!
Eric Clapton a inclus-o pe un al mare album, “Layla And Other Assorted Love Songs”, Sting pe “… Nothing Like The Sun”, violonistul Nigel Kennedy pe “The Kennedy Experience” (la București a cântat un concert întreg de Hendrix, traumatizând o sală întreagă de rătăciți care se așteptau probabil la Bach și Vivaldi).
Până la Santana cu Joe Cocker, pe albumul de anul trecut, “Guitar Heaven”, Skid Row, Def Leppard, The Corrs, G3 în Denver (cu Malmsteen)… Până și Kirk Hammett a fost pârât că ar fi cântat-o live. Pe Paul Gilbert l-am auzit personal anul trecut, la Silver Church.
Adică e deja a noastră, a tuturor.
Și dacă tot e, are Andy Aledort (mare chitarist, mare profesor, mare expert în Hendrix) o lecție despre cum se cântă piesa, de pe un dvd făcut pentru Guitar World. Intro-ul, atât au dat public, atât dau și eu.
De weekend – Tequila
Postat: 12/03/2011 Înscris în: Muzică | Tags: bo diddley, champs, dearest darling, latino, rock'n'roll, tequila Scrie un comentariuVorba ‘cea, când viața îți dă lâmîi… cere și tequila.
Alt cântec binecunoscut tuturor, despre care nu mai știm de unde a pornit.
Am căutat, am găsit. Anul era 1958 și scriitorii piesei s-au numit The Champs. Trupa a existat până în 1965, dar au rămas un one-hit wonder.
Și tot căutând, am dat peste altceva interesant, tot din 1958, de la Bo Diddley. Oare cine pe cine a ascultat?
Canned Heat: Iar la drum, la drum, la drum
Postat: 11/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: blues, boogie, canned heat, cry baby, cyndi lauper, katie melua, on the road again, pop, rock, wah Scrie un comentariuAm căutat și am găsit. Canned Heat e un combustibil solid, alcool gelificat cu parafină, folosit la încălzitul mâncării. Că despre trupa Canned Heat mai auzisem.
Păreau să fie pe drumul cel bun către înălțimile rarefiate ale celebrității și totuși nu le-au atins niciodată. Au cântat la marile festivaluri ale momentului lor (Monterey, Woodstock), i-au adus pe alții sub lumina reflectoarelor (Albert Collins, de exemplu), au înregistrat o gramădă de albume. Și n-au ajuns staruri. Mai rău, au fost folosiți și ca pool de recrutare de John Mayall, de exemplu. La Canned Heat i-a găsit pe unii ca Harvey Mandel și Walter Trout.
“On The Road Again” este o adaptare a unui cîntec din 1953 al lui Floyd Rose, la rândul lui adaptare a unui blues din 1928, al lui Tommy Johnson. Pfff, complicat.
A fost preluat de mulți, ba în studio, ba live, una dintre cele mai noi versiuni fiind a simpaticei tuturor, Katiusha Melua, pentru albumul din 2005, “Piece By Piece”.
În cazul în care s-a oripilat cineva, Cyndi Lauper a scos anul trecut un album de blues, da, da. “Memphis Blues” îl cheamă și a fost nominalizat la Grammy. Mie nu mi-a plăcut ce am ascultat de pe el, da’ poate că bluesul devenit trendy și încă n-am aflat.
By the way, Canned Heat încă există (chit că schimbările de personal acoperă un cerceaf întreg). Oare chiar or să aibă ghinion până la sfârșit? Care sfârșit sigur o să-i prindă pe drum, la pariu.
* * *
A apărut un documentar foarte simpatic, “Cry Baby – The Pedal That Rocks The World”. Exact despre ceea se spune în titlu, pedala wah. Filmul poate fi vizionat, gratuit, liniștit și nu neapărat în liniște pe site-ul său propriu.
E acolo și un concurs, organizat de Dunlop. Inițial am fost iritat că nu pot participa decât americanii. M-am mai gândit puțin și am decis că oricum nu vroiam să câștig o pedală cu 5500 de cristale Swaroswky pe ea, ar fi fost prea penibil.
Flogging Molly: Iarbă verde, import Irlanda
Postat: 10/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: b'estfest, celtic, flogging molly, punk, rock Scrie un comentariuNormal că e verde. Vorba unui domn extrem de respectabil, “cât eram acolo a plouat de două ori; din septembrie până-n iunie, și din iulie până-n august”.
Așa că, statistic, probabil că ploua în ziua în care Dave King a părăsit Dublinul cu chitara la spinare și a luat-o încotro a văzut cu ochii, adică în America. Adică nu s-a oprit până în California (o fi adormit pe drum, săracu’). Și cânta rock (heavy metal, vă rog frumos, ba cu Fastway a lui “Fast” Eddie Clark, ba cu Mandy Meyer, un domn fost la Krokus). În Los Angeles a dat peste niște alți domni, americani de origine irlandeză, plus o doamnă, și uite cam așa a început Flogging Molly. Prin ’93.
Parafrazând Radio Erevan, n-a fost heavy metal, da’ a fost punk, și n-a ieșit americană, da’ era celtică.
Comparația cu Pogues este imediată. Doar că e vorba despre generații și experiențe diferite. Flogging Molly sunt direcți, energici, focusați; cu elemente tradiționale, dar clar ai noului mileniu. Și domnu’ Dave scrie versuri foarte mișto, parol.
Bârfă și trivia: Bridget Regan, doamna cu vioara, este celălalt membru fondator și chiar nevasta lui Dave. Bașca. celălalt cetățean irlandez 100% din trupă, de producție garantată din țara verde fără șerpi (așa e, așa e, n-au d-aștia prin insulă).
Mi-am amintit de ei citind (în newsletterul Metalhead) că au fost confirmați pentru prima zi de B’Estfest, 1 iulie, cu Skunk Anansie și House Of Pain (alți irlandezo-americani). Ceea ce mă enervează îngrozitor, pentru că n-aveam nici un chef să ma duc prin Pipera-Tunari în ziua respectivă. Oricât de verde ar fi iarba.
