Caro Emerald, mărțișoare la Sala Palatului

Emerald Island Tour a ajuns și la București pe 28 februarie, găzduit de Sala Palatului, iar Caro Emerald a urcat din nou pe o scenă din România la șase ani după participarea la B’estfest 2012, într-un show plasat sub semnul Mărțișorului iminent.

Photo by Anca Coleașă

Irina Rimes a deschis seara. Reprezentantă a unui curent muzical deja bine definit, venit de dincolo de Prut, educat și profesionist, ce a luat pe sus peisajul pop autohton, a fost bine primită de spectatori (deși, aparent, mulți nu știau că va exista un artist în deschidere). Susținută de o trupă live cu valențe foarte rock și debordând de energie, a făcut mult mai mult decât să bifeze o introducere la ceea ce urma. Un singur bemol pentru lipsa cvasi-completă a dialogului cu sala, dar probabil se va rezolva în timp.

Photo by Anca Coleașă

Caro Emerald este un exemplu bun despre rolul pe care șansa îl poate juca într-o carieră de succes. Angajată în 2007 ca și cântăreață pentru un demo al unei piese scrise de Robin Veldman, Vincent DeGiorgio și producătorii Jan van Wieringen și David Schreurs, stilul său jazzy va fi atât de potrivit cu piesa încât Back It Up a fost atât de bine primit la lansare, în 2009, încât va avea imediat o urmare, un hit și mai mare, A Night Like This și apoi de albumul de debut, Deleted Scenes From The Cutting Room Floor, în ianuarie 2010.

Timpul a trecut, premiile s-au acumulat, succesul s-a manifestat sub toate formele iar Caro Emerald a devenit rapid o figură de primă importanță a electro swing-ului, parte a revival-ului swing început în anii ‘90.

Photo by Anca Coleașă

Miercuri seara, pe scena Sălii Palatului a urcat un artist de mare succes, într-o etalare de arome muzicale ce au adus în actualitate un univers fantastic ancorat într-o perioadă bine definită a secolului trecut, cu referințe mergând de la Cab Calloway și Glen Miller, de la mambo, rumba și jazz manouche până la exotica anilor ‘50 – ‘60, o desfășurare cinematică care s-ar fi potrivi de minune în paradigma unui Terry Gilliam, de exemplu.

Cei șapte oameni din spatele artistei au ținut cu succes locul unui big band și mai mult decât atât. Instrumentiști excepționali, au demonstrat și un showmanship desăvârșit, parte integrantă a unui spectacol complet ce a înglobat atât piese din cele două albume, Deleted Scenes From The Cutting Room Floor și The Shocking Miss Emerald, cât și din Emerald Island, EP scos special în martie 2017 pentru a susține turneul curent.

Photo by Anca Coleașă

Până la coadă, într-o seară extrem de reușită, singurele reproșuri le pot aduce doar publicului. Pot să înțeleg că nu ai aflat că mai există un artist în deschidere și asta te ia prin surprindere, dar nu pot înțelege meltenismul urletelor (totuși izolate) “ieși de pe scenă, o vrem pe Caro”. Până la urmă dacă ești atât de hotârât să nu asculți ceva nou și să nu-ți placă orice ar fi, poți să ieși pe hol la un suc sau până afară la o țigară. Și apropo de sucuri, cafele și popcorn, merita văzut și peisajul tapisat cu gunoaie de după spectacol.

Altfel, nimic neobișnuit. Oamenii s-au distrat interior, au aplaudat politicos și s-au lăsat rugați să danseze până cu două piese înainte de bis. Nu că nu și-ar fi dorit, dar cu expresia corporală stăm mai prost. Poate ne-om dezinhiba vreodată și generațiile viitoare vor învăța să se bucure mai liber și mai expansiv. Ceea ce s-a întâmplat până la urmă, dar merita din plin să fie așa de la cap la coadă.

Setlist:
Intro
Riviera Life
Back It Up
Tangled Up
The Maestro
Stuck
Dr. Wanna Do
Tahitian Skies
The Ghost Of You
Quicksand
Never Ever
Caravan
Absolutely Me
You Don’t Love Me
Just One Dance
Liquid Lunch
That Man
Nature Boy
A Night Like This
Whatchugot

Galeria foto este disponibilă atât aici, cât și pe pagina autoarei, aici.

Adrian Coleașă