Așa cum făcea Bob Dylan, în 1973. În coloana sonoră a filmului “Pat Garrett & Billy The Kid”. Și nu copii, n-a fost vreo chestie obscură, s-a vândut bine de tot.
După mai bine de 20 de ani, cu tata lui, a lu’ cântecu’
N-a trecut mult și, în 1975, Arthur Louis înregistra un cover reggae. Care apărea doar cu câteva săptămâni înaintea versiunii cu care am crescut, cea a lui Eric Clapton. Culmea, tot reggae, de mă face să mă întreb ce beau, mâncau și fumau toți în anul ăla.
Versiunea “mea”
Din 1987, Guns N’ Roses au început s-o includă în repertoriul de concert Și au dat drumul la două înregistrări înaintea celei “clasice”, de pe “Use Your Illusion II”. Anul era 1991, piesa își sărbătorea majoratul și era prezentată unei noi generații.
Foarte frumos și extrem de sănătos, inclusiv pentru conturile maestrului Dylan. Bravo lui, a avut un alt moment de genialitate. E ceva cu piesa asta, încă n-am auzit o variantă care să nu-mi placă, indiferent în ce stil era. Câte ceva pentru fiecare, poate chiar a bătut la porțile raiului și i-a suflat-o la ureche un înger tatuat.
S-au strâns în 2007 și primul single a fost un cover, “We Don’t Need Another Hero”.
Amândouă albumele de până acum (“Reborn” – 2007 și “Rethroned” – 2008) nu conțin decât cover-uri. Lucru care e pe cale să se schimbe. Au un nou single, “Lapponia”, iar noul album (în lucru) se pare că nu va conține decât material original.
Last but not least, mulțumiri lui Andrei G, care mi i-a arătat cu degetul. Domnu’, să mai ieși la bere cu Marco, cine știe despre ce proiect mai aflăm.
* * *
Pare să fie săptămâna irlandeză pe “Midnight Burst”, deoarece revin Flogging Molly. Au un single nou “Don’t Shut ‘em Down”, de pe albumul care vine-vine-vine, “Speed Of Darkness”. Cine se abonează la newsletter-ul lor primește și piesa asta, free și moka. Eu așa am făcut.
Cu toții avem câte un personaj “favorit”, la un moment sau altul. Îi zicem de toate, din tot sufletul, îi trimitem urături strămoșești, are frigiderul plin.
Avem fantezii gotice cu personajul. Sau medievale. Sau chiar preistorice, că pe vremea aia nu te trăgea nimeni de blană “ce-avuseși cu vecinu’ de cavernă de-i crăpași țeasta?”. Dacă erai mai firav și fără tupeu, puteai oricând să te ascunzi de mânia colectivului, “nu știu frate, pterodactilu’, mamutu’… aștia”.
Nu e frumos, nu e nici măcar sănătos (pe respectivul/respectiva evident că-l/o doare la bașcheți). Nu încurajez fenomenul și sunt încântat să raportez că nu (mai) am o asemenea arătare în viața curentă. Evident că am avut, sunt o creatură bipedă humanoidă relativ normală. Și pentru că toate mi se învârt în jurul muzicii, i-am cântat. Cam așa.
Dar poate nu am un moment industrial/nu metal (a propos, ei au fost Dope). Sau poate că personajul țintit (nu, nu prin lunetă, chill măi) nu ascultă așa ceva și degeaba fac request. Nu-i nimic, avem și electronice.
Uite că belgienii nu fac doar ciocolăți, bere și cartofi prăjiți. Se mai și enervează și-și spun Suicide Commando. Eu zic că piesa ar merge și prin cluburile de fițe de pisi, nu?! Doar e destul de dansabilă. Hai cu playlistu’!
Dar astea două presupun consum de energie. Poate n-avem, poate nu se merită, poate nu vrem să ne implicăm emoțional chiar atât. Sau pur și simplu suntem blajini și pașnici; oameni buni în circumstanțe rele. Și cântăm în cor cu Get Set Go.
Dar de ce atâta ostilitate? Să ne avem ca frații. Nu, nu precum Cain cu Abel. Zău, se uita sfântu’ Patrick la noi astăzi. Lumea spune că el a alungat șerpii din Irlanda, nu m-aș pune cu un domn cu o asemenea reputație. Mai bine cum zice Bondo. Cheers!
Aseară mă uitam ce postau pe Facebook mai tinerii mei prieteni, evident crescuți în cu totul alt climat muzical. Și uite așa mi-am adus aminte de anii ‘90, când “alternative” chiar era o alternativă la ceva, nu doar o etichetă.
La Dinosaur Jr am ajuns aproape din greșeală. Caseta cu “Where You Been” avea o copertă de-a dreptul hidoasă și nu știu ce m-a împins să o cumpăr. Ascultasem Pixies și Sonic Youth cu plăcere, dar fără să devin neapărat vreun mare fan. În schimb, J Mascis și dinozauru’ lui junior m-au fascinat de-a dreptul. They got me, they did, they did!
Mascis, liderul trupei, este cu siguranță un personaj; o apariție muzicală, dar și vizuală aproape imposibil de ignorat (mă rog, cine se străduiește, poate, eu nu vreau). Au avut o carieră relativ scurtă, din 1985 până în 1997, dar cu un succes real.
În paralel, Lou Barlow, basistul, avea propriul proiect, Sebadoh. Recunosc infracțiunea poștală de a fi trimis bani cash în plic la Sub Pop, în 1994, ca să cumpăr cd-ul lor curent, “Bakesale” (cu o copertă care astăzi ar fi de incorectă politic încolo). Culmea, Sub Pop l-au și trimis, iar poșta română mi l-a și livrat. Iar “Skull” mai ascult și astăzi.
În 2005, Mascis și Barlow și-au rezolvat diferendele, iar Dinosaur Jr s-a reformat. Chiar cu mai mult succes decât înainte; cel mai nou album, “Farm”, din 2009, este și cel mai bine clasat în topuri (cel puțin alea americane) din toată istoria lor.
Facem ce facem și ne întoarcem mereu la Hendrix. Au fost chitariști mari înaintea lui, au venit alții după, și totuși… referința rămâne mereu Jimi.
Cum spunea cineva, “a stat 4 ani sub reflectoare, a avut 600 de concerte, a apucat să scoată 4 albume oficiale, și dă de lucru la o lume întreagă de 40 de ani încoace”.
Parcă devine mai actual de la o zi la alta. Poate că Stranglers aveau dreptate, “no more heroes anymore” și atunci suntem forțați să ne întoracem la alte vremuri. Sau poate că a fost chiar atât de mare, de genial si de carismatic și e pe cale să devină arhetipal. Poate că e deja și nu ne-am prins încă.
Nu mai știu cum am dat peste el, știu doar că eram disperat să-l ascult încă dinainte să fi auzit vreo notă. Și parcă a fost mereu prezent, indiferent dacă îl ascultam sau nu.
Așa că…. “Little Wing”. Inspirată de cântarea de la Monterey, înregistrată în 1967, pe “Axis: Bold As Love”. Una dintre cele mai iubite piese ale lui Hendrix, era și una dintre favoritele lui.
Mulți au preluat-o, unii mai inspirați decât alții. Steve Ray Vaughan a înregistrat o variantă foarte personală, apărută postum (chiar dacă live a tot cântat-o). Clipul a fost acuzat că e promo pentru Fender. Și ce dacă?!
Eric Clapton a inclus-o pe un al mare album, “Layla And Other Assorted Love Songs”, Sting pe “… Nothing Like The Sun”, violonistul Nigel Kennedy pe “The Kennedy Experience” (la București a cântat un concert întreg de Hendrix, traumatizând o sală întreagă de rătăciți care se așteptau probabil la Bach și Vivaldi).
Și dacă tot e, are Andy Aledort (mare chitarist, mare profesor, mare expert în Hendrix) o lecție despre cum se cântă piesa, de pe un dvd făcut pentru Guitar World. Intro-ul, atât au dat public, atât dau și eu.
Midnight Burst 